La galeria Borderline Art Space s-a deschis de curând o expoziție de fotografie. Tânăra artistă franceză Rebecca Topakian a expus rezultatul rezidenței sale de trei săptămâni în Iași. Expoziția, curatoriată de François Cheval, director al muzeului de fotografie din Mougins, Franța, rezumă experiența întâlnirii cu un loc important din punct de vedere istoric și personal pentru originile armene ale artistei, anume satul Strunga, aflat la cincizeci de kilometri de Iași.
Ceea ce la prima vedere se prezintă ca o expoziție obișnuită de fotografie, deschide, în adiacentele lămuriri curatoriale, universul unei istorii mai puțin cunoscute pentru publicul ieșean. Acum un secol în satul Strunga a existat un orfelinat, unde, timp de doar trei ani, între 1923 și 1926, două sute de copii armeni au fost adăpostiți și îngrijiți în urma deportării provocate de genocidul armenilor. Câțiva istorici și jurnaliști români au relatat povestea acestui orfelinat, fie sub forma de documentar video, fie ca cercetări sociologice și jurnalistice, pornind de la arhivele comunității armene din România. Expoziția aduce, în completarea subiectului, o experiență vizuală aproape viscerală a întâlnirii cu locul, a întâlnirii cu prezentul, descoperire pe care artista Rebecca Topakian o împărtășește printr-o documentare fotografică sensibilă.
Expoziția poartă un titlu poetic și auto-explicativ: În curând, violetele vor înflori de-a lungul zidului prăbușit. Despre dispariția orfelinatului nu aflăm decât din povestirile artistei. Ruinele nu mai sunt vizibile pentru că nu mai există. Iar fotografiile expuse nu prezintă altceva decât detalii din proximitatea clădirii, unde au răsărit și au crescut, an de an, ierburi, flori și copaci. Zidul prăbușit nu figurează în expoziție ca altceva decât ca memorie identitară a armenilor, acea memorie invizibilă care leagă lumea cunoscută de cea necunoscută, a trecutului. Imprimând gândul optimist al trezirii la viață, frazarea titlului te ancorează în prezent. Ești aici și le vei vedea înflorind. Orice ar fi fost zidul prăbușit, un orfelinat fantomatic sau urma unei arhitecturi surpate, imaginea lui pare să fie invocată mai degrabă ca sursă de renaștere și acceptare.
Lucrările expoziției redau, din multiple unghiuri, iarba în tonuri de gri. Fire mari de iarbă, bulbi ai plantelor, scaieți alb-negri uriași, tulpini subțiri ale unor flori sălbatice, toate tipărite pe hârtie fotografică de mari dimensiuni, ca proaspăt răsărite, după o sută de primăveri peste pământul unde copiii își vedeau de copilărie după o traumă istorică.
Singurul peisaj color, cel care și deschide fizic expoziția într-o fotografie de mari dimensiuni, vizibilă și din afara galeriei, anunță contrastul cu restul fotografiilor alb-negru. Confundându-se ușor cu forma rectangulară a unei pietre de mormânt, o primă treaptă de la fundația unei clădiri este singurul indiciu de viețuire împreună a naturii și arhitecturii. Minima bănuială că acolo ar fi fost, poate, amplasată clădirea orfelinatului pune pe tavă și consumă în același timp raportarea concretă la clădirea fizică a orfelinatului, lăsându-ne în schimb trași spre banalitatea și lipsa de prețiozitate a naturii care invadează pământul.
În alternanță cu fragmentele de peisaje, patru portrete color localizează expoziția în contextul românesc, într-un gest de respect și apreciere pentru cercetarea minuțioasă care a fost deja întreprinsă în jurul subiectului orfelinatului. Lumina crepusculară ce colorează portretele în nuanțe de violet dezvăluie personalitatea jovială a artistei. Nu vedem copii în fotografii de arhivă sau reînscenări ale copilăriei. Vedem, în schimb, patru adulți serioși, cu care artista s-a întâlnit și care, lăsându-se fotografiați, au întregit contextul istoric legat de satul Strunga. Aceștia sunt Mihai Stepan-Cazazian, jurnalist și regizor, Narine Bogdan-Căuș Nicolaides – nepoata unei foste profesoare de la orfelinat, Arsen Arzumanyan – doctor în științe politice și autorul primei cărți destinate armenilor din România, și Andreea Tănase, jurnalist. Anecdotic, fotografia treptei și portretele sunt poziționate de o parte și de alta a peretelui mobil din galerie, un zid care stă în picioare, neprăbușit, delimitând lumea din afara galeriei de lumea vegetală a fotografiilor în alb-negru, aflate astfel la adăpost.
Punctul culminant al expoziției, ca intrigă subtilă în firul narativ, îl reprezintă chiar ultima fotografie din parcursul galeriei. La prima vedere un cadru amplu delimitând un pâlc de plopi, apoi, mergând mai aproape, un teren de sport îngrădit cu plasă, iar în fundal o mulțime de copii alergând o minge de fotbal, abia întrezăriți prin plasa gardului, printre crengile groase ale plopilor, într-o scenă de gen minuțios ascunsă și simultan revelată de către fotografă.
Expoziția are parte de o expunere coerentă și bine articulată, punctând atât în partea vizuală a instalării, cât și în lirismul detașării de orice abordare nostalgică. Rebecca Topakian a reușit să surprindă vivacitatea unui loc apus, aparent fără memorie, dar care abundă de viață prin natura care a înăbușit ruinele unei clădiri.
Cum este posibil să evoci fără a fi nostalgic, când riscul de a călători până în România pentru a descoperi dovezi ale unui trecut important pentru dubla ta identitate națională este acela de a nu găsi decât natura – care și-a continuat cursul firesc, neîntrerupt, de a renaște în fiecare primăvară, cu sau fără martori, de orice nație ar fi ei? Perspectiva curatorială a lui François Cheval, de simplificare a călătoriei, imprimă o notă existențială asupra întregii experiențe vizuale, propunând publicului ieșean o expoziție mai puțin tehnicistă ori academică.
Rebecca Topakian a reușit în timpul scurt al rezidenței sale artistice să documenteze și să prezinte experiența sa de internalizare, în propria poveste de viață, a istoriei orfelinatului de la Strunga printr-un proces de autocunoaștere poetică. Această internalizare, din intenția de a căuta origini, rădăcini sau semnificații personale într-o țară străină, de a călători și a accepta naturalețea prezentului, mai degrabă decât posibila dramă a pierderii urmei, face ca expoziția să îngăduie o experiență admirabilă. Natura crește oricum, peste vieți triste și peste cele vesele. Răsare în fiecare an, umple pământul și îl stăpânește. În acest ciclu, câștigat este acela care găsește semințe în loc de ruine.
Expoziția rămâne deschisă până pe 22 mai 2024 la galeria Borderline Art Space din Iași.