Un număr impresionant de muzicieni arondați în special scenei indie și alternative rock au ținut să își exprime public tristețea la anunțul recentei dispariții, la numai 61 de ani, a lui Steve Albini, o foarte importantă figură muzicală americană a ultimelor decenii, producător legendar și inginer de sunet, responsabil pentru multe albume de marcă semnate de artiști precum Nirvana sau Pixies.
Preferând să se definească mai degrabă ca „inginer“ decât ca „producător“, Albini a fost foarte apreciat pentru abordarea minimalistă a sesiunilor de înregistrări, idealul lui fiind acela de a capta o interpretare cât mai „naturală“ a muzicii artiștilor. De asemenea, ca muzician, Albini este apreciat pentru activitatea sa de vocalist și chitarist în cadrul trupelor Shellac și Big Black.
Născut în 1962 la Pasadena, Steve Albini s-a lansat ca muzician cu trupa Big Black, alături de care a scos două albume ce au avut o mare influență asupra altor trupe de gen, Atomizer (1986) și Songs about Fucking (1987). Ca producător s-a remarcat începând cu albumul de debut al trupei Pixies, în 1988, Surfer Rosa, și cu Pod, albumul din 1990 al celor de la The Breeders. Extrem de impresionat, Kurt Cobain a apelat la el pentru a produce albumul din 1993 al trupei Nirvana, In Utero. În același an, Albini se afla și în spatele unui album clasic din discografia lui P.J. Harvey, Rid of Me.
Despre Steve Albini se povestește că avea un mod de lucru aparte. A rămas celebru prin aceea că refuza să primească drepturi de autor din partea artiștilor cu care lucra și că prefera ca numele lui să nu fie trecut pe albumele acestora. Filosofia lui de lucru este expusă, de altfel, într-o faimoasă scrisoare de patru pagini pe care Albini a trimis-o celor de la Nirvana, explicându-le condițiile lui de lucru și intențiile lui pentru In Utero. „Consider că formația este cel mai important lucru“, scria Albini. „Cred că cel mai bun lucru pe care puteți să îl faceți este să trageți un disc în doar două zile, la mare calitate, dar cu producție minimă, cu o minimă intervenție din partea casei de discuri.“ Nu considera că rolul lui de producător presupune să spună formației „ce sau cum să cânte“, ci să lase spațiu liber pentru „posibila apariție a unor accidente și a haosului“. De asemenea, Albini explica de ce nu are pretenții financiare sau de vreun alt fel din partea formațiilor pe care le producea: „E ceva de neiertat din punct de vedere etic. Formația compune piesele, ea le interpretează, fanii cumpără discurile“. „Vreau să fac lucrurile în deplină concordanță cu filosofia mea personală de totală independență, autodeterminare, bun simț și onestitate absolută“, explica Albini într-un interviu din 1994.
Ca producător și inginer, a lucrat la mii de înregistrări de-a lungul carierei sale, cu artiști de la Gogol Bordello la Jimmy Page și Robert Plant, și, notează „The Guardian“, „nu mulți sunt cei din această industrie care se pot lăuda că lasă în urma lor o asemenea moștenire despre care se poate spune că a dat formă narativului muzicii alternative moderne, de la Big Black la P.J. Harvey, de la Nirvana la Joanna Newsom“.
Tot „The Guardian“ publică și o listă de recomandări a celor mai bune albume care poartă, într-un fel sau altul, semnătura lui Steve Albini.
Big Black – Atomizer (1986): „Muzica trupei Big Black, abrazivă, sardonică, neplăcută și fără compromisuri spune destule despre Albini ca tânăr muzician“.
Pixies – Surfer Rosa (1988): „Albini a folosit limitările studioului în avantajul lor, plasând amplificatoare în holuri pentru a capta o acustică mai bună și atârnând microfoane pentru a capta senzația spațiului de concert pe tobele lui David Lovering. O metodă de lucru care avea să devină un model pentru generații de trupe rock“.
PJ Harvey – Rid of Me (1993): „Asamblat în câteva săptămâni la studiourile Pachyderm din Minnesota, invențiile lui Albini privind plasarea microfoanelor și abordarea sa de tipul înregistrează și treci mai departe s-au potrivit perfect cu melodiile artistei, oscilând între shlok-and-roll și blues, bazate pe o structură de bază chitară-bas-tobe, fără zahăr în exces“.
Nirvana – In Utero (1993): „A spus odată că a acceptat să producă In Utero doar din simpatie pentru cei trei muzicieni fani ai punk rockului pe care îi vedea zdrobiți sub bocancul unei case de discuri, ceea ce era foarte specific pentru el. David Geffen, șeful casei de discuri, a fost îngrozit de rezultat“.
Alături de acestea, publicația britanică mai recomandă albumele: Neurosis – Times of Grace (1999), Shellac – 1000 Hurts (2000), Superchunk – No Pocky For Kitty (1991), Songs: Ohia – Magnolia Electric Co (2003), Joanna Newsom – Ys (2006) și Sunn O))) – Life Metal (2019).