Strada Orientului din Iași se află în cartierul Nicolina, între râul omonim și magazinul neomonim Lidl, spre care mă îndreptam cu trotineta electrică. Îmi place să fiu mobil atunci când nu trebuie să car cumpărături voluminoase. A trebuit să fac stânga peste linia continuă ca să mă încadrez pe respectiva stradă, dar știți cum e, pe trotinetă nu trebuie să respectăm chiar toate regulile, mobilitatea și norma rutieră fiind oarecum antagonice.
Mașina căreia i-am tăiat calea pentru a vira la stânga m-a claxonat lung și a venit după mine. O fi având și omul treabă la Lidl, mi-am zis. M-a depășit, a pornit avariile și a oprit într-un mod care m-a făcut și pe mine să opresc, fără însă ca frâna lui să mă pună în pericol. De la volan a ieșit un cetățean roșu la față, vădit scos din pepeni, dar care nu a înjurat și nu a țipat. Tremura. L-am întrebat dacă se simte bine și mi-a dat de înțeles, prin semne, că mă roagă să-i acord câteva clipe pentru a-și trage sufletul și a se calma. Au trecut acele câteva clipe, roșeața a devenit rozeață, apoi albeață străvezie. Tremuratul nu i se oprea, semn că nervii au lăsat loc unei stări de șoc. M-a întrebat dacă văzusem dubla continuă care nu-mi permitea să virez, i-am explicat că mobilitatea are regulile ei. Apoi m-a întrebat de ce am virat, expunându-mă riscului de a fi lovit de către el care venea din sens opus. Deși riscul nu se concretizase, mintea lui a mers mai departe și i-a creat o realitate alternativă în care mă pocnise și din care nu părea că poate ieși. Am considerat că era de datoria mea de cetățean să ajut pe bietul om. Uite, sunt bine, pune mâna pe mine, nimic rupt, nimic julit, noi nu ne-am ciocnit. M-a strâns în brațe, tremurând cu tot cu mine. Starea de șoc nu voia să cedeze.
Înjură-mă, i-am zis. Strigă tare, să te descarci. Mi-a explicat că educația primită nu-i permite să profereze injurii, plus că nici eu nu-i păream înjurabil. Ai putea să mă bați. Pocnește-mă și gata. Nu peste nas, nu peste ochi, dar un pumn în maxilar aș putea suporta. Nu a acceptat nici măcar ideea de a-mi trage un șut în fund. Părea o situație fără ieșire, până când la un moment dat omul și-a proptit privirea în trotinetă. Apoi m-a fixat cu ochi măriți, de parcă devenisem aliatul lui în lupta cu un terț dușman. M-a rugat să-i dau voie să arunce trotineta în râul Nicolina. Sigur, dacă asta te ajută să ieși din șoc, de ce nu?
A azvârlit-o cu sete, făcând două piruete ca la proba olimpică de aruncare a ciocanului.
Apoi s-a calmat. Nici măcar nu a fost nevoie să-și ceară scuze, fiindcă toate trotinetele Bolt sunt asigurate.