Flavius Ardelean-Bachmann scrie literatură fantastică pentru adulți și copii. A publicat nouă romane și trei volume de povestiri, iar volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, din Franța.
Cărțile lui au fost traduse în engleză, rusă, maghiară, bulgară și germană, iar pentru literatura fantastică a primit două premii Colin. Cea mai recentă carte a lui pentru copii, Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier (Polirom, 2023), a fost desemnată Cartea de literatură pentru copii a anului în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino.
Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier e un roman cu o mulțime de elemente captivante, inclusiv pentru cititori adulți. Centrat pe lupta unei eroine orfane cu o lume ostilă, din spațiul sufocant al unui orfelinat, romanul ajunge să prindă în plasa narativă întâmplări și metamorfoze stranii, plimbări nocturne printr-un oraș amorțit de tristețe, lumea fascinantă a unui vechi teatru de păpuși și o coborâre inițiatică, pentru a recupera acea scânteie a vieții capabilă să retrezească din letargie o lume întreagă. Am vorbit cu autorul, între altele, despre geneza acestei lumi labirintice, despre literatura care-i ține imaginația alertă și despre însemnătatea unui premiu literar de calibru. Despre Flavius Ardelean-Bachmann, autorul, puteți afla mai multe accesând site-ul www.ardelean-bachmann.net.
Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier tocmai a fost desemnată Cartea de literatură pentru copii a anului în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino. Cum ai primit acest premiu și ce crezi că schimbă existența lui pentru autoarele și autorii de cărți pentru copii din România?
L-am primit cu bucurie, dar am fost și surprins, trebuie să recunosc. S-a publicat multă literatură pentru copii scrisă de autori și autoare din România anul trecut și lista de cărți nominalizate a fost atât de puternică, încât nu m-am așteptat să câștig. Sună a clișeu, dar sunt sincer. Nominalizarea în sine era deja o distincție pentru mine. Cred că premiul m-a ajutat să am ceva mai multă încredere în povestea lui Iris, pentru că, așa cum probabil se întâmplă tuturor celor care scriu, relația cu propriile mele textele e una presărată cu dubii. În ceea ce privește a doua parte a întrebării, cred că acest premiu e încă un pas spre profesionalizarea domeniului – juriul a fost alcătuit competent, nominalizările au fost puternice, premiul vine cu o sumă de bani, reclama a fost bine gândită, cărțile finaliste sunt vizibile în librărie. Cărturești a demonstrat chiar din prima cum ar trebui să arate un premiu literar.
Cum ți se pare că arată piața de cărți pentru copii scrise aici și acum? Ce te încântă și ce crezi că suportă îmbunătățiri? Mă refer inclusiv la mecanismele care susțin o altfel de literatură și la receptare.
Nu sunt foarte bine informat și citesc mai puțină literatură românească pentru copii decât mi-aș dori. Faptul că nu trăiesc în România face o apropiere de piața de carte cu atât mai dificilă, deci nu sunt la curent cu noile apariții, cu evenimentele, cu presa de specialitate, adică cu toate elementele care fac o industrie de carte. Ce am văzut până acum, însă, arată foarte bine și știu din proprie experiență, fiind autor de cărți pentru adulți și pentru copii, că volumele pentru cei mici se vând ceva mai bine decât cele pentru cititorii adulți. Avem autori și autoare care își iau munca în serios și văd și mulți ilustratori și ilustratoare cu mare talent. Mai știu și că există asociații profesionale pentru cei care scriu cărți pentru copii și pentru cei care le ilustrează. Când oamenii se adună pentru a colabora și pentru a-și reprezenta interesele se naște, de regulă, un mediu sănătos și productiv. Aflu și că avem și multe persoane prin școli care lucrează cu entuziasm să aducă literatura pentru copii mai aproape de cititori. Cât despre îmbunătățiri, cred că nu sunt în măsură să mă pronunț. Suntem pe un drum bun, cred, și nu trebuie să ne lăsăm descurajați.
Iris, o fetiță orfană, plină de imaginație, Siri, o păpușă care se trezește la viață, un teatru care are puterea de a umple de entuziasm și bucurie inimile oamenilor, dar care ajunge să se stingă, ușor-ușor, metamorfoze și înfruntări în subterane labirintice. Cum ai ajuns să vrei să scrii despre toate astea, despre Iris și despre lumea fabuloasă pe care o descoperă, fugind de coșmarul care e, pentru ea, realitatea orfelinatului în care e abandonată?
Acest roman s-a născut ca toate celelalte cărți ale mele: dintr-o imagine ce a urcat din subconștient și care s-a deschis ca o floare, așteptând să o înțeleg.
Este vorba despre scena în care o fetiță, care a primit apoi numele Iris, întâlnește o creatură a adâncurilor, care a primit apoi numele Mamamana. Am vrut să aflu cine este Iris, de ce coboară în adâncurile lumii și ce vrea de la mine. Cu cât am lucrat mai mult la poveste, cu atât am înțeles mai mult că drumul lui Iris în adâncuri se desfășura paralel cu o călătorie a mea spre miezul sufletului.
Cartea a fost scrisă într-o perioadă de depresie și cred că m-a ajutat să cern albul de negru și să ies la lumină. Am fost plăcut surprins să descopăr multele elemente arhetipale și mitologice din text și m-am amuzat formând coborârea în adâncuri a personajului principal pe calapodul procesului jungian de individuare. Dar asta e o surpriză pentru cei mari și pentru cei care sunt interesați de psihologie; copiii au parte de o aventură clasică cu eroi și eroine, cu monștri și răufăcători sau răufăcătoare, magie, fantezie și toată sarea și piperul de care e nevoie pentru o asemenea tocană literară.
Iris, personajul romanului tău, este și o mică mare cititoare, fascinată de toate cărțile pe care le descoperă în pod, unde o izolează doamna Kralle, directoarea orfelinatului. Cum crezi că poate fi deschis și mai ales întreținut apetitul copiilor pentru citit? De unde ar trebui să vină sprijinul pentru ca toți copiii să fie expuși la povești și atrași către ele?
Mi-e cam greu să răspund la întrebarea astea, pentru că e un subiect complex. Cred în primul rând că avem ca adulți un rol exemplar, așadar ar ajuta dacă am citi mai mult și dacă s-ar vedea că citim (acasă, la metrou, la coadă la șaorma etc.). Dacă ne place să citim, oferim și copiilor această bucurie, pentru că vrem ce e mai bun pentru ei, nu? Însă atâta timp cât cititul nu capătă pentru noi un loc mai important și timpul necesar în fiecare zi, e greu să-i convingem pe copii că e nu doar important să citești, ci și fain.
Ce ți-a adus scrierea acestei cărți, prin comparație cu cele pe care le-ai scris anterior?
Dincolo de beneficiul terapeutic despre care am vorbit mai sus, mi-a și făcut mare plăcere să o scriu. Am cunoscut câteva personaje interesante și o lume nouă – pentru mine arheologia asta pe șantierul sufletului e cea mai mare bucurie. Mai cred și că, spre deosebire de celelalte cărți ale mele, mi-a adus ceva mai multă recunoaștere, grație și premiului, e drept. Este însă o carte care poate fi citită foarte bine și de adulți și care este ceva mai accesibilă decât celelalte romane și povestiri ale mele.
Care au fost cărțile care te-au marcat în copilărie și adolescență? Crezi că a avut vreuna o greutate anume în decizia ta de a deveni scriitor?
Nu țin minte să fi citit în copilărie multă literatură pentru copii. Mama a fost învățătoare și aveam numeroase cărți acasă, așa că citeam ce îmi cădea în mână, fără discriminare. În adâncurile copilăriei știu că mă fascinase un volum ilustrat cu un pitic (sau un uriaș, nu știu sigur, dimensiunile erau relative) cu barbă albastră. Cartea nu mai avea copertă, deci habar nu am ce am citit. Ceva mai târziu am descoperit Stăpânul inelelor într-o ediție de buzunar de la RAO cu coperte simpatic pictate și m-am pierdut în acea lume, de nici nu aș mai fi ieșit din ea. Cred că a fost un moment important pe drumul meu spre propriile cărți, deși începusem să scriu povestioare originale și poezioare încă din primele clase. Foloseam acele caiete de biologie – pe partea liniată scriam și pe cealaltă parte desenam.
Cum găsești poveștile pe care vrei să le spui? Se întâmplă să nu știi finalul unei cărți și să ajungi la el scriind?
Poveștile mă găsesc ele. Cele care își găsesc drumul până la mine sunt cele care au, pentru mine, cea mai mare putere de convingere. Uneori caut o poveste, cred că poate e interesantă pentru cititori și cititoare, dar renunț la idee curând pentru că nu mă entuziasmează suficient. Cele care mă găsesc sunt cele care se lipesc de mine și mă posedă până le dau o formă, deși de multe ori sunt idei tare ciudate, care nu plac multora. Dar am ajuns să mă împac, cât de cât, și cu asta. Finalul îl știu mereu. De cele mai multe ori se întâmplă să văd mai întâi finalul și să construiesc povestea pentru acel sfârșit. Uneori sunt surprins de direcția în care o ia textul, dar găsesc că tot la acel final ajunge. Nu există decât un singur final potrivit pentru o poveste; toate celelalte variante sunt impostoare.
Cu ce tip de literatură te hrănești tu, ca scriitor? Cum îți păstrezi imaginația alertă?
Citesc cu mare plăcere multe genuri, în mod special fantasticul întunecat, horror, science-fiction, new weird, thriller, crime, noir etc. Mă interesează așadar literatura speculativă din ultimul secol și jumătate. Am și o pasiune pentru literatura clasică (canonul ăla trecut prin multe mâini) și încerc să citesc câteva romane publicate până la 1900 în fiecare an. Cât despre nonficțiune, am o slăbiciune pentru filosofia antică, psihologia jungiană, ocultism, misticism, gnosticism și alte bazaconii. Din păcate, dieta asta lasă prea puțin loc literaturii contemporane din România și de altundeva. Mai ales că, dacă nu conține o doză de fantastic sau de bizar, nu mă prea încântă. Prea puțin timp, prea multe cărți. Asta e însă o afecțiune de care suferă mulți cititori și multe cititoare, nu sunt singur cu acest necaz.