Romanul Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță (Polirom, 2023), ediția a II-a, cu mici completări și cu un dosar de presă, verifică o axiomă, aceea conform căreia pentru a cunoaște un lucru cu adevărat e necesar să-l observăm din afara sferei sale de acțiune.
După bine-cunoscutele volume Drumul egal al fiecărei zile (1975), Provizorat (2010) și Fontana di Trevi (2018), autoarea propune un roman în care celebrul său personaj, Letiția Branea Arcan, nu mai este vectorul principal al narațiunii. Asta nu înseamnă totuși că importanța sa în roman este mai scăzută. Acum cunoaștem bine personajul, îi știm traiectoria sinusoidală, îi știm ambițiile, dezechilibrele, chiar controversele morale. Culoarul său existențial e unul problematic având în vedere contextele dificile și erodante.
Putem fi empatici sau distanți față de personaj, dar nu avem cum să-i negăm calitatea de a fi „eroul“ nostru însoțitor prin epocile întunecate și labirintice descrise în carte cu atâta minuțiozitate. Voci la distanță, roman apărut în seria de autor dedicată Gabrielei Adameșteanu, reflectă și refractă realitatea extrem contemporană și a trecutului imediat.
Trecutul controlează prezentul
Pandemia și Războiul din Ucraina sunt doar două coordonate ale acestui prezent problematic. Acestea funcționează atât ca ramă a desfășurărilor narative, cât și ca modalități de intensificare a dramelor individuale. Anda pare a fi personajul central. Ceilalți protagoniști gravitează în jurul acesteia, conferindu-i o anumită consistență tipologică și un plus de vitalitate. Aceștia o provoacă pe Anda sau sunt provocați de ea. Narațiunile ce compun romanul au ca punct de plecare diferitele schimburi de replici. În mare parte, romanul e dialogic. Conversațiile fac posibilă sondarea memoriei, cea depozitară a unor lumi cvasi-dispărute.
Cvasi pentru că trecutul controlează prezentul. Traumele, indiferent cât de îndepărtate ar fi în timpul liniar, lucrează încă în oameni. Din punctul de vedere al artei narative, autoarea reușește să construiască personajele fără să recurgă la clasicele portrete fizice sau morale. Acestea se divulgă singure prin ceea ce spun și prin felul în care răspund unor provocări. Amintirile sunt filtrate prin unele stări de spirit, cel mai adesea prin intermediul nostalgiei și al resentimentului. Nu contează dacă ceea ce afirmă protagoniștii e în conformitate cu un adevăr măsurabil. Important e adevărul lor, al vieților trecute și prezente. Autoarea are știința dozajelor. Știe câtă libertate să dea personajelor sale. De câtă individualitate are nevoie un personaj ca să funcționeze laolaltă cu altele într-un flux narativ controlat de instanța omniscientă?
Voci la distanță e parcimonios retoric. Sigur că realitățile descrise, evocate, transcrise reclamă unele mijloace specifice. Problema pandemiei e adusă în carte doar prin intermediul unor aspecte externe chestiunii de fond, cu alte cuvinte fără accentuarea acelei stări de panică generalizată. Totul se reduce la experiența psihologică individuală.
Un roman al despărțirilor și al singurătăților
Gabriela Adameșteanu e o maestră a explorării realităților de după cataclisme. Aproape în toate scrierile sale accentul cade nu pe evenimentele cruciale ca atare, ci pe umbra acestora, pe consecințele lor îndelungate. Comunismul care a mutilat destine nu și-a epuizat consecințele încă. Starea de cvasi a societății corespunde cu acele ființe aproximative ce încearcă să-și afle identitatea prin recursul la trecut. Recuperarea unei proprietăți, a unei moșteniri constituie prilejul perfect pentru acest excurs identitar.
Letiția e încremenită în preocuparea pentru recuperări și moșteniri. De aici se deduce o frică ce se manifestă constant. Așa că protagonista acționează în virtutea ei. Distanțarea, marea obsesie pandemică, obligă personajele la elocvență. În lipsa constrângerii, traseele existențiale au un grad mai înalt de imprevizibilitate. Aproape fiecare protagonist ascunde o traumă deformatoare: un soț ucis din greșeală la Revoluție, o fiică ce se întoarce acasă ca să moară după ce își pregătise un „doctorat iluzoriu“ în State reprezintă doar două exemple.
Voci la distanță este un roman al despărțirilor și al singurătăților. Viața reală funcționează acum deloc paradoxal doar în spațiul memoriei, căpătând din acest motiv o cu totul altă dimensiune. Are dreptate Al. Cistelecan atunci când afirmă că: „mersul aparent haotic al memoriei face ca-n interiorul fiecărei expediții memorialistice să fie încrustate destine fugare contrase în câteva linii. Potențialul epic al romanului, care pare și el aproape hieratizat, e intensificat prin aceste destine prinse în chihlimbar și inserate în clasoarele biografice“. Anda trebuie să vorbească și, atunci când nu mai are cu cine, începe să scrie.
Vinovăția, neputința, degradarea spiritului sunt ingredientele însingurării progresive
De altfel, tema scrisului e una deosebit de importantă, deși nu i se acordă un spațiu amplu. Letiția se visa scriitoare, Andra înțelegea necesitatea consemnării datelor unui timp deja trăit. Scrisul nu înseamnă creație, ci un mod de acceptare a bătrâneții și singurătății. Titlurile capitolelor sunt cât se poate de sugestive. Ele numesc temele abordate de autoare în romanul de față: Bătrânii trebuie împinși de la spate ca să plece, Copiii aleg cu mâna părinților, Secrete bine ascunse în dulapurile de lenjerie sau Sărbătoarea remușcărilor. În întreaga tetralogie, familia capătă atribute conflictuale și se dovedește cât se poate de ofertantă din punct de vedere narativ. Istoriile individuale sunt modelate de Istoria Mare. Din cauza acestui raport, indivizii suferă de schisme identitare. Gabriela Adameșteanu a demonstrat prin toate cărțile sale că știe cum să exploateze volutele existențiale. Pragmatismul Letiției devine la senectute aproape patologic. Ajunge la un soi de cinism al supraviețuitorului.
Anda meditează asupra a ce poate fi povestit din viața ei, mai ales unei scriitoare cum se vrea până la sfârșit a fi Letiția: „pisica stă la pândă și atunci când toarce, n-apuci să realizezi c-a sărit la pradă, doar o vezi când apare, mândră, cu pasărea zbătându-se, încă vie, în gura ei. Stai de vorbă cu scriitorul, pare că nu vede, n-aude, plin numai de el. După un timp, descoperi scena și te descoperi și pe tine, personaj în cartea lui. Sau a ei. Ori găsești ceva ce i-ai povestit, total schimbat, așa cum îi cerea montajul“.
Am privilegiat fragmentul de față nu pentru anecdotica sa, ci pentru acea pândă a realului ce reiese din comportamentul protagoniștilor în procesul fără sfârșit al transformărilor interioare. Vinovăția, neputința, degradarea spiritului sunt ingredientele însingurării progresive, tema centrală a cărții.
Din punct de vedere tipologic, romanul suportă mai multe încadrări. S-a spus că e roman al actualității, roman politic, roman existențialist, roman social și psihologic. Dacă ar fi să-i dăm crezare autoarei, aceasta a scris o carte despre COVID.
Totuși, lecturând, mi s-a părut că distanțările din carte nu sunt impuse de vreun guvern sau de vreun minister anume. Istoria personală e cea care provoacă distanțări și divizări de tot felul, în vreme ce Istoria Mare ne apropie, ne aduce cumva împreună.
Voci la distanţă, ediția a II-a revăzută, Iași, Editura Polirom, 304 pagini, Seria de autor Gabriela Adameșteanu, 2023