Între 9 și 12 mai s-a desfășurat la Iași cea de-a treia ediție a Romanian Mental Health Film Festival (RMHFFest). La final am discutat cu fondatorii acestuia, Teodora Popescu, Raluca Bejenariu și Dan Basu, atât despre ediția din 2024, cât și despre eforturile depuse pentru organizarea unui astfel de eveniment care reușește să stârnească discuții despre mental health prin intermediul filmului.
Claudia Pincovski
RMHFFest este primul festival de film din România despre sănătatea mintală. Cum ați descoperit că există această nișă neacoperită și ce v-a determinat să organizați un festival care nu doar că are ca punct de interes sănătatea mintală, dar folosește și filmul ca modalitate de a discuta despre asta?
Teodora Popescu: Eu și Raluca, pentru că suntem terapeute, ne doream să existe un context mai informal în care să se discute despre sănătatea mintală, deci a pornit dintr-o observație profesională. Cum organizam workshopuri destul de nișate, pentru oameni care au schizofrenie și profesioniștii care lucrează cu aceștia, ne-am dat seama că vorbim despre un cadru în care nu ai cum nici etic, nici ca promovare a evenimentului să inviți publicul larg. Atunci ne-am gândit că un festival de film ar fi foarte potrivit pentru a aduce laolaltă oameni din toate categoriile socioprofesionale. Ne-am dat seama că filmul este un fel de manifestare artistică care poate fi înțeles de oricine.
Raluca Bejenariu: În plus, există un gol în ceea ce privește evenimentele despre sănătatea mintală pentru publicul larg, nu cel consumator de soluția de psihoterapie. Sunt foarte multe evenimente, conferințe, workshopuri organizate de psihoterapeuți care au în centru psihoterapia ca soluție la problemele de sănătate mintală. Despre alte tipuri de soluții la problemele sufletești – nu erau.
Raluca, Teodora, ați înființat asociația „În dialog“ în anul 2016. În 2022, alături de Dan, ați organizat prima ediție a RMHFFest. Ce anume v-a unit drumurile în crearea acestui festival și care este, Dan, implicarea și aportul pe care un artist vizual le poate aduce unui astfel de eveniment?
Dan Basu: În primul rând, faptul că suntem toți trei din Iași. Ne învârteam în aceleași cercuri, aveam aceleași interese legate de divertisment, de cultură, de petrecerea timpului liber. Noi suntem consumatori de festivaluri, de muzică, de film și avem cam aceleași cunoștințe în acest câmp.
Raluca Bejenariu: Cu Teodora și mine, în plus, s-a întâmplat să ne întâlnim ca voluntare la o asociație și am descoperit că urmăm cursurile aceleiași facultăți, iar apoi ne-am format profesional împreună.
Dan Basu: Eu am mai cochetat cu organizarea de evenimente. Implicarea mea este, deci, mai mult în zona de festival, apoi zona de festival de film și abia după aceea de mental health. Ele au venit cu ideea – au simțit probabil lipsa unui eveniment de genul acesta. Eu mi-am dat seama că nu este chiar cel mai greu lucru din lume să organizezi un festival – mai ales că al nostru este scalabil. Ne-am spus „haideți să organizăm un festival mai mic și după aceea să îl creștem“. Am și hotărât să nu includem doar filme, să nu-l transformăm într-o simplă cinematecă. Ne-am propus atunci să invităm și oamenii din echipele festivalurilor, să adăugăm și componenta de dialog și, ca să fie festival, să adăugăm și o componentă informală, cea de petrecere. Dar structura lui este de festival de film. Sigur, nu m-am bazat doar pe cunoștințele mele. Țin minte că la primele întâlniri pe care le-am avut am decis să vorbim și cu alți oameni – oameni atât din zona de mental health, cât și din zona de film și cea de festival. I-am întrebat direct „cum se organizează un festival?“. Asta a fost prima întrebare, abia apoi „cum ajungem la public, cum ajungem la sponsori“.
Ați fost surprinși de reacția publicului?
Teodora Popescu: Da, foarte, dar nu în ideea în care încă aveam prejudecăți despre public, nu în ideea în care ne-am spus „vai de mine, ce mulți oameni și-au dat seama că trebuie să vină la acest festival“. Nu, mai degrabă pentru că noi, începători în domeniu, ne gândeam că sunt multe lucruri pe care nu știm cum să le facem. Când am văzut că încă de la prima ediție am avut evenimente sold out, sala plină la Teatrul „Luceafărul“, am fost surprinși mai degrabă că am reușit să-l promovăm atât de organic. Cred că succesul a avut legătură și cu ceea ce spunea Dan, că suntem toți consumatori de evenimente culturale, de evenimente de divertisment, și suntem suficient de critici și autocritici încât să fim foarte riguroși cu ceea ce facem.
Dan Basu: În plus, fiind prieteni, avem și ocazia de a comenta, din exterior, orice eveniment la care mergem, de a-i găsi părțile pozitive, părțile negative și de a vedea cum să le implementăm la noi. Ne-am propus în ultimii ani să mergem la cât mai multe festivaluri de muzică, de film, să mergem la evenimente și să nu mai fim comozi. De multe ori mergem la unele evenimente cumva dintr-o obligație socială, iar când ajungem acolo ne dăm seama cât de bine e că am mers.
În ultimii ani s-a observat o deschidere mai mare spre dialog atunci când vine vorba de sănătatea mintală. Chiar și așa, există în continuare o mare stigmatizare privind subiectul și poate o discrepanță în felul în care generațiile mai tinere și cele mai în vârstă îl tratează. Ce ați observat în această privință analizând publicul festivalului? Creează acesta un spațiu de dialog care transcende dimensiunea generațională?
Dan Basu: Da, și ne întoarcem iarăși la public. Am văzut în publicul de la filmele proiectate la Teatrul „Luceafărul“ persoane care încep liceul, tineri de clasa a VIII-a, a IX-a, până la persoane trecute de a doua tinerețe. Atunci cred că da, reușim să unim gusturile oamenilor și să arătăm că – poate sună a clișeu – vârsta nu contează când vorbim despre lucrurile acestea.
Raluca Bejenariu: Avem și invitați care nu fac parte din generația foarte tânără. Pot fi de peste 50 de ani, iar sălile dialogurilor cu acești invitați sunt pline de public tânăr și se creează un spațiu de întâlnire între așteptările publicului și experiența pe care o au de transmis invitații în dialoguri.
Teodora Popescu: Simplul fapt că vin la film e o formă de curiozitate. Chiar dacă presupunem că oamenii care au mai mult de 50 de ani vin la festival pentru componenta de film, iar oamenii mai tineri vin mai degrabă pentru componenta de mental health, faptul că aceste două categorii de oameni se întâlnesc în aceeași sală de cinema și se uită la același film ar putea fi o formă de conectare la o imagine comună și poate că într-o conversație aceste perspective pot comunica una cu alta.
Raluca Bejenariu: Festivalul creează un context în care golul acesta să fie tolerat.
Teodora Popescu: Sau măcar nu respins din start.
Filmele sunt, în mod cert, atât o experiență colectivă, care poate aduce laolaltă un grup divers de oameni, cât și una individuală, căci orice persoană are o interpretare a ceea ce a văzut, trecând totul printr-o lentilă personală. Așadar, cum devin filmele un catalizator pentru schimbare percepțiilor asupra sănătății mintale, fără a transforma în clișee aceste probleme?
Teodora Popescu: Cred că procesul de schimbare a percepțiilor este unul foarte complicat. Suficiente studii de psihologie socială arată că s-ar putea să fie unul dintre cele mai complicate și greu de trasat concepte. Nu cred că schimbăm percepții, dar cred că, prin film, putem arăta diferite perspective la care poate că o persoană din public nu s-a gândit încă, iar ăsta e un început pentru a te poziționa diferit față de ce credeai că stă într-un fel și, urmărind filmul, vezi că s-ar putea să fie și altfel. De exemplu, la proiecția filmului Imaculat, despre dependența de droguri, despre relații abuzive, Cezar Grumăzescu a mărturisit că, înainte de a începe filmările, credea că abuzul, dependența de droguri au cauze foarte clare. Avea o percepție negativă, dar, pe măsură ce a vorbit cu oameni care s-au confruntat cu această dependență, pe măsură ce a jucat în film, și-a dat seama că începe să înțeleagă sau poate măcar să nu mai aibă o percepție atât de rigidă. Răspunsul scurt este că nu știu dacă putem schimba percepții, dar poate facem mai maleabile niște credințe.
Care sunt aspectele distinctive ale filmelor prezentate la RMHFFest și cum le alegeți?
Raluca Bejenariu: În primul rând, avem criteriul ca acestea să aibă legătură cu problemele importante pe care le vedem în realitatea imediată. Acesta este și motivul pentru care alegem ca aproape jumătate din filmele difuzate să fie producții românești, ca să rezoneze cu nevoile noastre culturale. Apoi, alegem filmele explorând ce s-au lansat, dar și filme mai vechi. Le curatoriem noi, dar mereu ne sfătuim și cu oameni din domeniu și, din nou, și filmele străine le alegem pe baza unor teme pe care le considerăm relevante. Apare foarte des tema migrației, importantă la noi, tema familiei, privind relațiile, dinamicile unei familii. Problema dependenței la tineri este una care se află pe buzele tuturor. Am avut anul acesta un film despre un alt fenomen aflat acum pe buzele tuturor: relația dintre inteligența artificială și umanitate.
Dan Basu: Am ales și filme cunoscute. În primul an am deschis festivalul cu După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu, și am invitat-o pe Cosmina Stratan. Filmul, când a apărut, nu trata subiectul de mental health, în mod evident. Trata subiecte importante pentru acel moment. În al doilea an am deschis festivalul cu De ce eu?, al lui Tudor Giurgiu, care, la fel, a fost foarte cunoscut și atunci, și acum. Anul acesta am deschis cu Familiar, film cu o anumită imagine în lumea cinematografică românească. Nu ne ferim să aducem filme cunoscute publicului.
Raluca Bejenariu: Asta dacă le putem da filtrul acesta, dacă pot fi privite din unghiul nostru. Fiind prezenți și oameni din echipa filmului, cum au fost Tudor Giurgiu, Cristian Mungiu, Emanuel Pârvu, atunci întrebările din public vin din unghiul de mental health către participantul la dialog. Chiar persoanele invitate de către producători au fost plăcut surprinse să se poată uita la propriul film și din perspectiva aceasta.
Care a fost, din ediția de acest an, filmul care a avut cel mai mare impact asupra voastră?
Raluca Bejenariu: Mie mi-a plăcut cel mai tare Driving mom. Este un film islandez, o comedie neagră despre relația dintre un fiu și mama lui. E foarte frumos, foarte cinematografic, arată foarte bine. Mai mult, elementul care mi se pare foarte important e faptul că te face să râzi. Este oarecum tragic, dar râzi la film. Rămâi cu ideea că umorul este o soluție la a trăi și a depăși momentul de dramă, de tragedie. Umorul e o mare soluție pe care noi, oamenii, o avem la dispoziție – dacă putem ajunge acolo.
Dan Basu: Am avut un film care a fost foarte impresionant, pentru că era realizat după povești reale – Ace de siguranță se numește. E un film-instalație în care mare parte din conținut se întâmpla pe ecran, dar însoțit de un narator care se află în sală. Un film-instalație pentru că prezentarea acestuia e neconvențională, nu e landscape ca 99,99% din filme, ci filmat tip portret. A fost foarte interesant, mai ales că poveștile sunt reale și tinerii din film nu interpretau un rol. Eu personal nu-l includ nici în categoria film artistic, nici în categoria documentar. E mai mult o instalație, un produs video. Anul trecut am avut un film, Printre lumi și printre pereți, o animație de Hunor von Horvath din Sibiu, cu vocile actorilor de la Teatrul din Sibiu, secția germană, care citeau poezii ale unor poeți avangardiști. Cu un an înainte am avut din nou un film experimental, de Steve Sanguedolce, Land of Not Knowing, făcut din pelicule expirate, developate de el, digitalizat de el, pus cap la cap de el. Filmul e compus din interviuri cu artiști care încercaseră să se sinucidă. Foarte emoționant.
În ce moduri reprezentările corecte ale indivizilor care se confruntă cu probleme de sănătate mintală în filme contribuie la înlăturarea concepțiilor greșite și a temerilor legate de aceste condiții?
Raluca Bejenariu: Noi nu am selectat filme care să aibă reprezentări stereotipice în festival. În pregătirea dialogurilor cu actorii care au participat la festival, una dintre ele era legată de măsura în care aceștia resimt o presiune în crearea personajelor. Dacă au un personaj care ar putea fi reprezentat și șablonard, în ce măsură există presiunea să-l joace așa și dacă ei cred că au o responsabilitate în a spune „nu, n-aș vrea să reprezint așa personajul“. E o temă care ne-a preocupat și, încercând să o punem pe tapet pe cât am putut, pentru că și percepțiile noastre sunt subiective, am ales filme care să nu încurajeze stereotipia.
Afectează feedbackul pe care îl primiți modul în care alegeți filmele pentru anul următor?
Teodora Popescu: Sunt oameni care ne spun că filmele sunt foarte greu de urmărit, că sunt dure, cel puțin unele dintre ele.
Raluca Bejenariu: Dar nu spun că nu mai vor. Suntem foarte atenți la nevoile publicului. Nu cred că am primit feedback complet negativ de tipul „să nu mai aduceți filme de acest gen“. Până acum feedbackul a fost de tipul: „da, a fost greu de urmărit, dar trebuia să se vorbească despre asta“.
Teodora Popescu: Sau de tipul „m-a făcut să mă gândesc la ideea asta“ sau „mi-a fost foarte greu și am ieșit din sală și a fost pentru prima dată când am ieșit din sală, deși îmi era rușine, dar am spus că e mai bine pentru mine să fac asta“. Mie mi se pare că ăsta e un feedback bun.
Dan Basu: Există două tipuri de feedback: cel care ține de experiența cinematografică și cel legat de experiența de consum a programului nostru, lucruri pe care tot timpul le urmărim și le așteptăm, ca publicul să aibă o experiență cât mai la îndemână. Când vine vorba de experiența de conținut, totuși, nu ne ghidăm neapărat după confortul publicului.
Teodora Popescu: De exemplu, anul acesta mai multe persoane au spus că ar fi important un film care tratează tematica depresiei post-partum și ne vom gândi la asta.
Dan Basu: Iar anul acesta, la a treia ediție, am adăugat elementul bilingv. Până acum, filmele în limba engleză erau subtitrate în română, cele în română, în limba engleză, iar cele în alte limbi erau subtitrate doar în română. Anul acesta ne-am zis să subtitrăm în ambele limbi, să traducem și pliantele.
Raluca Bejenariu: Intenția este să construim un festival la care participarea poate fi din partea oricui este în oraș sau poate ajunge în Iași.
Dan Basu: Noi încercăm să-l facem accesibil tuturor, de aceea și afișul festivalului este de fapt programul festivalului. Încercăm să comunicăm și tot timpul am fost atenți la feedbackul oamenilor legat de accesibilitatea la festival.
Care sunt momentele ușoare și cele grele întâmpinate în promovarea și difuzarea filmelor care abordează probleme de sănătate mintală într-un mod sensibil și informativ?
Raluca Bejenariu: Poate cele care țin de lipsa de experiență, despre cum ajungi să faci asta, experiență pe care nu o aveam, dar care a fost dobândită într-un timp scurt.
Dan Basu: La început, festivalul nostru fiind necunoscut, ne era greu să ajungem la niște filme, ne era greu să primim niște răspunsuri de la case de producție. Aceasta a fost una dintre principalele dificultăți – oamenii, cei care aveau filmele, mă gândesc că-și puneau întrebarea „cine sunteți voi, de ce să vă dau filmele, cum va fi festivalul, de ce să-mi trimit produsul la voi?“.
În final, ne mai puteți recomanda câteva filme, pe lângă cele proiectate la festival, care tratează problemele de sănătate mintală într-un mod realist?
Raluca Bejenariu: Aș spune că în ultimul timp observ în producția românească de filme o tendință a regizorilor să producă pelicule orientate spre teme de mental health. Dacă oamenii ar putea să înțeleagă că mental health înseamnă să te uiți la ceva având în vedere problemele sufletești, psihice, cu care toți ne confruntăm, atunci ar putea să urmărească filmele și să aleagă, să culeagă care sunt temele de mental health din filme. Tendința este, de tot mai mult timp, să se facă filme focalizate, care pun lupa asupra acestei problematici.
Dan Basu: Mie îmi place Curb Your Enthusiasm și Seinfeld, mă uit la ele de ani de zile și sunt și comedii, deci mă fac să râd. Cred că în orice film – dacă nu e un documentar foarte nișat, despre undițe, de exemplu – putem să regăsim latura umană.