Mărturisesc că nu mă atrag concursurile de genul Eurovision, unde calitatea compozițiilor și a interpretărilor nu este întotdeauna ceea ce primează atunci când sunt desemnați câștigătorii. De-a lungul timpului au fost puțini artiști care au compus cântece cu adevărat bune pentru acest concurs, iar aici opțiunea unanim acceptată este ABBA, cu Waterloo.
La Eurovision s-au perindat însă nume precum Céline Dion, care a și câștigat pentru Elveția în 1988; Toto Cutugno, premiat pentru al său Insieme: 1992; Julio Iglesias; Nana Mouskouri; Olivia Newton-John; Baccara – duoul spaniol care a reprezentat Luxemburgul (1978) la un an de la lansarea hitului lor, Yes, Sir, I Can Boogie; Blue – un boy band care a dominant topurile din Marea Britanie la începutul anilor 2000, dar care a eșuat la concursul din 2011; Bonnie Tyler, care a reprezentat Marea Britanie în 2013 ș.a.
Supărat pe clasarea dezamăgitoare a reprezentanților țării sale, Morrissey, fostul vocalist al legendarei trupe de indie rock The Smiths, și-a exprimat public dorința de a participa la ediția din 2007. Cei de la BBC chiar l-au contactat în acest scop, el a pregătit o piesă, dar în final negocierile nu s-au concretizat. Mie mi-a plăcut mult melodia, I’m Throwing My Arms Around Paris, pe care l-a inclus pe albumul său Years of Refusal (2009). Anul acesta, faptul că trofeul a fost câștigat de reprezentantul Elveției, Nemo Mettler, a stârnit un val de reacții pe social media care mi-au stârnit curiozitatea de a asculta cântecul și a afla mai multe despre subiect. Surprinzător, calitatea vocală a artistului de 24 de ani mi s-a părut considerabil mai bună decât tot ce am auzit la Eurovision – mai mult din întâmplare, recunosc – în ultimii ani. Iar coregrafia, ce a presupus ca artistul să facă echilibristică pe o platformă care se rotea, a venit să aducă un plus de dificultate interpretării și așa solicitante a partiturii. Cu toate acestea, Nemo s-a descurcat admirabil, datorită amplitudinii vocii, cu un cântec complex, ușor experimental aș spune – prin includerea de pasaje de operă, drum’n’bass sau rap –, diferit de compozițiile cu care se prezintă artiștii în acest concurs. Toate acestea pe un fundal în care scenografia și efectele vizuale au fost impresionante. Deci nicidecum calitatea muzicală sau interpretarea nu aveau cum să genereze aceste reacții. O altă explicație ține de identitatea lui Nemo și de mesajul versurilor cântecului interpretat, legat de procesul său de explorare și autodescoperire. The Code este o piesă care nu te lasă indiferent, plină de emoție, care celebrează identitatea non-binară și promovează un mesaj de acceptare: „I went to hell and back/ To find myself on track/ I broke the code […] Now I found paradise“ (trad.m.: Am fost până-n iad și înapoi/ Pentru a mă găsi pe drumul cel bun/ Am spart codul […] Acum am găsit paradisul). Îmi amintesc că terminam liceul, în 1998, când reprezentanta Israelului, Dana International, născută bărbat, a câștigat concursul, generând multe comentarii în spațiul public românesc, după ce în țara sa a fost nevoie de escorta poliției pentru a o feri de protestele grupărilor ultraconservatoare. Mai târziu, în 2014, un alt transgender, Conchita Wurst, i-a adus Austriei trofeul, spre indignarea unei părți a publicului român. La ediția a 68-a, Nemo Mettler nu a fost singurul artist cu identitate nonbinară: Bambie Thug a fost ales ca reprezentat al Irlandei, țară care, alături de Suedia, a câștigat de cele mai multe ori Eurovisionul (7). După precedentele enumerate mai sus, reacțiile dezaprobatoare, direcționate împotriva vestimentației și a versurilor, par ipocrite și superflue. Mulți dintre cei care fredonează I Want to Break Free, piesa Queen în al cărei videoclip solistul Freddy Mercury apare costumat în haine de femeie, s-au trezit brusc indignați de prestația lui Nemo și de faptul că acesta și-a ales pronumele they/ them.
Într-adevăr, după ce în școală am învățat doar două pronume (el și ea), pentru unii pare un efort care-i scoate prea mult din zona de confort să dea o căutare pe internet să vadă ce doresc cei care, vorba versurilor lui Nemo, spun că se află „Somewhere between the 0’s and 1’s“ (trad.m.: Undeva între 0 și 1). În mod tradițional, pronumele they este folosit pentru a desemna pluralul – mai multe persoane –, însă, din ce în ce mai des, they/ them este folosit și la singular pentru a desemna o persoană a cărei identitate de gen nu se încadrează în tradiționalele pronume el sau ea. Iar cum limba engleză nu are încă un pronume singular neutru de gen, they/ them oferă o modalitate incluzivă de a vorbi despre cineva fără a-i asocia un gen specific. Iar anul acesta, they won the Eurovision pe merit!