Uneori îmi plac titlurile care pot duce oriunde, ca în cazul de față. Numai că am în minte o direcție precisă. Îmi dau seama că atunci când citești un asemenea titlu, mintea se duce într-o mulțime de direcții. Oare este vorba despre politică? Despre diverse tare morale? Despre bârfă? Chiar despre Japonia? De această dată, despre nici una dintre cele enumerate.
I se mai spune boală populară, dar numele de scenă ar fi „sindrom specific culturii“ sau „sindrom cultural-specific“ în romgleza care ne înconjoară tot mai puternic. Intră în categoria sindromului impostorului, dacă doriți, parte a câmpului urmărit de antropologia psihologică, legată la rândul său de limbajele stresului. Cu alte cuvinte, nu se poate discuta – cel puțin deocamdată – despre o parte fiziologică, ci despre manifestări psihosomatice, care reprezintă manifestări fără o bază biologică, ci reprezentațională a normelor culturale îmbrățișate de o societate.
La nivel de simptom, aceste boli culturale cunosc o mare diversitate. Și constituie un grup fascinant de tulburări psihologice, care uneori rup bariera și se manifestă și la nivel fiziologic. Aici vorbim de lucruri pe care noi, parte a culturii europene, le recunoaștem în mare măsură în preajma noastră și, prea adesea, în noi înșine. Este vorba despre manifestări cum ar fi anxietatea, durerea fizică provocată de amintirea unor întâmplări, alte tulburări interne de tot soiul, legate de rolurile de gen, spre exemplu. În fine, vorbim de ceea ce am numi comportamente neobișnuite dacă ar fi văzute din afară, manifeste în cadrul unei anumite culturi.
Termenul de sindrom specific culturii a fost folosit pentru prima dată în 1985, în timp apărând clasicele susto, dhat, hwa-byung sau nervios. De asta s-a ajuns să se vorbească despre limbajele stresului, nu despre o singură formă de stres. Iar la nivel psihosomatic manifestările pot fi foarte diferite, de la chestiuni evidente, cum ar fi activarea pitiriazisului pe fond de stres, la crize de moment – acea clipă când devianțele care zac în noi se manifestă sub forma unor izbucniri violente, furioase, pe care nu le putem explica: când ne ia amocul.
Amocul este însă una dintre aceste boli populare care s-a insinuat de la tropice până și la români. Dar sunt atât de multe altele, în funcție de contactul civilizațional, care ne rămân necunoscute (din fericire). Și este drept să spunem că întregul câmp al psihologiei, psihiatriei și cercetării academice s-a extins mult datorită identificării acestei direcții. De altfel, zeul la care se închină toți cei care studiază creierul și manifestările sale, anume DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), i-a găsit locul într-un apendice aparte.
După cum afirmam mai sus, aceste boli populare se clasează în funcție de paradigma culturală în care funcționează fiecare dintre noi. Pentru că avem vocația universalității, de a presupune că lumea mea este egală cu lumea ta, că lumea noastră este egală cu a voastră – și de aici se trag o mulțime de neînțelegeri, evident, pentru că ecartamentul pe care funcționează fiecare nu are cum să fie egal, ci cel mult compatibil cu cel al unui Celălalt.
Acest fapt este cu atât mai valabil când vorbim de culturi îndepărtate, care manifestă fascinația exotismului. Iar Japonia este exemplul perfect: o societate care de mii de ani și-a codificat cotidianul, un ritual în care fiece element își are rolul propriu, în care comunicarea ajunge la forme diferite și o societate pe care noi, europenii, o găsim fascinantă – tocmai pentru că în sine o socotim cumva de neînțeles. La fel cum, cu siguranță, ne găsesc și purtătorii culturii nipone. Spre exemplu, pentru noi e natural să considerăm că anorexia nervosa face parte din ecosistemul social. Dar această tulburare reprezintă o necunoscută în ordinea interioară a culturii japoneze. Autoînfometarea face parte dintr-un sistem de limbaje, care se află la intersecția credințelor religioase și simbolurilor legate de mâncare, trup, sine. Este, într-o formă greșită, o formă de ascetism – dar fără căutare a ființării.
Și aici intervine etnopsihiatria, care încearcă să evalueze fiecare fază în parte, dincolo de paradigma iudeo-creștină a Occidentului (din care, iată încă o dată, facem parte). Iar dacă anorexia este un sindrom limitat la culturile care au contact cu civilizația (în esență) europeană, evident că existe și sindroame de cealaltă parte a lumii, în Japonia. Iar unul îndeajuns de larg răspândit (nu, nu o să mă refer la koro) este ceea ce s-a numit fenomenul Mariko Aoki și care, din câte se pare, este exclusiv japonez.
Consemnat încă de după Al Doilea Război Mondial, prin anii ’50, tulburarea psihosomatică este denumită după cea care a avut îndrăzneala ca în anii ’80 să ridice întrebarea dacă numai ea simte nevoia să folosească toaleta în momentul în care intră într-o librărie. Și, ca să vezi minune, conaționalii ei au năvălit în a-i confirma trăirea. Iar, în ciuda felului în care noi, ca europeni, am intra în categoria de pudēns (da, am folosit anume nominativul), Mariko Aoki nu a fost nicicum lezată de asocierea numelui său cu această boală populară.
În momentul de față, se estimează că între 10 și 25% dintre japonezi se identifică cu acest fenomen (i se spune fenomen și nu boală pentru că nu a fost identificată nici o legătură între manifestare și o condiție patologică).
Simptomul este evident, dar care este cauza? Iar aici intrăm pe un tărâm speculativ care poate fi încântător, pentru că vedem cât de mare este imaginația umană. Nu are cum să nu te amuze cât de studiată a fost întreaga poveste, cu cauze posibile precum: mirosul de hârtie și tuș are un efect laxativ; cărțile amintesc de cititul lesne, pe toaletă (o abordare pavloviană a ideii); pozițiile fizice în care ajungem când trecem printre cărțile de pe raft, înlesnitoare pentru trup.
De ce apare această boală populară numai în Japonia? Nu știm. Dar este evident că librăriile, deci cărțile, ajută în orice situație.