Nu indraznesc sa-l caut pe acest preot, cine stie ce m-as pomeni marturisindu-i!… Iar spovedania ar porni dintr-o nevoie de joaca, nu de penitenta. La asta indeamna muzica de pe albumul din 1988, semnat de Zodiac Mindwarp & The Love Reaction.
Muzica rock este plina de ceea ce un post TV numeste „one hit wonder”. O piesa nemuritoare, ar scrie un redactor TVR in prag de pensionare. E ciudata situatiunea? Oare de ce din muzica zisa clasica au ramas compozitori, nu piese? Chiar si cei de mina a doua sint perceputi ca un intreg, cu un portofoliu complet de concerte, simfonii ori piese camerale. In jazz e aproape la fel. Rar se asculta o bucata oarecare, ci mai degraba un repertoriu de big-band. La fel e si-n blues, cu putine exceptii. Numai in rock e foarte greu sa asculti, de exemplu, alte piese ale trupei Mungo Jerry, in afara de In The Summertime. Sau altceva decit In-A-Gadda-Da-Vida, cu Iron Butterfly. Ei da, dar astea doua sint absolut memorabile!
Nu s-ar zice la fel despre albumul ce constituie slabiciunea mea (una, intre multe). Sa numesc o piesa de exceptie n-as putea. Poate Born to Be Wild, compozitie Steppenwolf, preluare mai degraba onesta decit stralucita. Poate Untamed Stare, cu ritmul sufocant si riffurile de chitara in buna traditie heavy si exhibitiile vocale fara excese. Sau piesa titlu, pe care am remarcat-o de la bun inceput, refrenul de neuitat, pe care il fredonez, nu stiu de ce, in situatii dintre cele mai diferite. Sau excelenta Planet Girl. Totusi, exista in structura acestui album ceva ce tine de-o componenta importanta a oricarei arte, anume (auto)ironia. Acolo unde-o intilnesc, eu ader instantaneu. Parodia, pastisa, citatul, sintagma ireverentioasa impregneaza versurile. Nu si partitura instrumentala, impecabil orchestrata si perfect executata.
Zodiac Mindwarp e pseudonimul lui Mark Manning, grafician si editor la revista engleza „Flexipop”. Dornic sa guste la propriu distractia rock’n’roll, el a strins o gasca de amici, fiecare luind cite un nume pompos-ironic, precum Slam Thunderhide, Trash D. Garbage, Cobalt Stargazer ori Flash Bastard. Prietenia cu un producator de meserie si stilul, tipic britanic, de distractie serioasa a facut ca Manning sa intre in atentia citorva grei ai scenei, precum Alice Cooper, care il invita sa faca o piesa impreuna. Concerte, turnee, bani – toate impingeau catre o cariera, cel putin meritorie. Genul heavy-metal se gasea in 1988 la apogeu. Era greu de patruns in topuri pentru niste baieti care voiau sa se distreze. Cu toate astea, trupa n-a fost decit expresia unui moment trecator de gratie. Mica izbinda (accesul in Top 20) mi se pare pilduitoare pentru categoria de oameni talentati intr-un domeniu, care incearca sa depaseasca limitele proprii. E reconfortanta, dar si frustranta. Ce-ar fi facut acesti tipi daca insistau sa continue in rock? Avem la dispozitie celelalte albume, vreo 4. Nimic nu trece insa de sunetul conformist!
Sa traiesti ca rocker tine de structura personalitatii. S-ar putea sa gresesc daca judec banal: in rock’n’roll au rezistat numai artistii adevarati, nu imitatorii. Numele lor brazdeaza, nu tatueaza genul!