Lupta e apriga, Siegfried cel cu pletele in vint cistiga, din inima dragonului curge un riu transparent.
La finalul scenei, eroul ti-e deja antipatic si-o sa rizi in barba tot restul filmului din cauza solemnitatii exagerate si-a pretiozitatii jocului actorilor. De exemplu, ca sa dai mina cu cineva, trebuie mai intii sa o indoi si sa o arunci in spate, ca si cum ai tine un arc intins. Iar o bataie de gene dureaza cit cinci stranuturi. A trecut aproape un secol de cind Fritz Lang a facut Die Niebelungen, dar ochiul nostru n-a imbatrinit odata cu el. De aceea ni se par ridicole gesturile si personajele. Induiosator de ridicole. Desigur, Montesquieu ne-ar lua la rost si ne-ar intreba: „Chiar o sa simtim intotdeauna numai ridicolul celorlalti?”. Depinde. Unii au un simt al ridicolului atit de puternic, incit ajunge sa-i inhibe. Altii nu-l au deloc, si sfirsesc adesea in cele mai mari hilare situatii. Sa-i raspundem asadar lui Montesquieu cu vorbele lui Chaplin: „Tragedia stimuleaza simtul ridicolului, caci ridicolul e o atitudine de provocare – trebuie sa ridem de neputinta noastra in fata fortelor naturii”.
Ce-ar fi, deci, daca in mijlocul unei situatii dramatice pentru noi, ne-am inchipui pentru citeva secunde ca ne transferam cu tot cu problemele noastre intr-un film mut din anii ’20? Cum mai bocim atunci, cum mai scuturam batista, cum reactionam cind ne vedem in oglinda dati cu pudra si cu ruj, cum ingenunchem cind facem declaratia cea mai importanta din viata, cum dam ochii peste cap de tristete, cum ne plecam privirea ingindurata? Exercitiul asta s-ar putea sa va scape de simtul tragicului, un tip de sensibilitate extrem de periculoasa prin incapatinarea cu care vrea sa ne tina prizonieri in domeniul lucrurilor serioase. Probabil ca cele mai mari acte de curaj de care sintem in stare sint si cele mai ridicole, asa ca va indemn la ridicol si la dat bice blinde Rosinantei.