Scenaristii nu ma iau de proasta si ma introduc treptat in subiect, tinindu-ma in sah pina la final. Un politist american e pus sub acuzare de uciderea unui alt coleg, dar la disperare si stiindu-se curat, acesta ia ostatici in interiorul sectiei de politie pe doi sefi de-ai lui, o secretara si un pungas marunt. Si, pentru ca in putinul timp pina ce situatia sa scape de sub control si-a dat seama ca nu poate avea incredere in ai lui, cere un negociator strain.
Imi place ca friiele sint atit de bine tinute in pumn, incit totul merge zeiss. De cum Danny Roman ia ostatici, zona e incercuita, cladirea evacuata, elicopterele incep sa patruleze, televiziunea isi infige camerele linga banda galbena, iar un comitet de criza e repede alcatuit pe un slep din apropiere. Imi mai place apoi pentru ca, desi in filmul asta toata lumea se stie cu toata lumea de la bun inceput (au dansat la nuntile si botezurile colegilor, isi cunosc sotiile, iar sotiile sint si ele prietene intre ele etc.), pina la sfirsitul filmului, crapatura care apare cam de la inceput se casca tot mai mult. Dar nu, nu veti gasi replici al caror rost e sa lege, ca mustarul, situatii care nu se pot rezolva/rezuma inteligent.
Imi mai place ca filmul lui Gray are personaje. Si are actori! Si fiecare are parceluta lui pe care se poate desfasura. Samuel L. Jackson nu-i ia fata lui Kevin Spacey, desi nu pot spune exact cine-mi place mai mult. Si nu e vorba doar de rolurile principale. Putine sint filmele – mai ales de consum – atit de generoase cu planul secund. E, cred, primul film in care l-am remarcat pe Paul Giamatti – extraordinar de nuantat si memorabil prin citeva replici si tot atitea grimase. Sau J.T. Walsh – seful corupt –, la ultimul sau rol, saracul. Sau Regina Taylor – care are un mare talent de comediana, dar care de-atunci n-a mai prins un rol pe masura. Sau Ron Rifkin, alunecos. Sau Stephen Lee/Farley, politistul dolofan si inocent care nu stie sa negocieze. Sau toti actorii cu cite o replica sau nici una, dar care au figuri interesante si care joaca pe fundal cu toata responsabilitatea.
Negociatorul nu m-a innebunit la premiera
Cum spuneam, totul merge ceas. Dar de-abia cind in scena intra negociatorul Chris Sabian (Kevin Spacey), lucrurile incep sa intre intr-o ordine controlata. Pentru ca disperarea se transforma intr-un duel ai carui participanti sint doi oameni destepti care se vor trezi la final in aceeasi barca. Dar cu cit efort, cu ce tur de forta si de viclenie si, mai ales, de incredere pe care numai doi adversari ce se respecta o pot avea unul in celalalt. Iar noi, spectatorii, ce faceam in ast rastimp? Pai, ne tineam pas cu pas dupa Roman si Sabian, si ne auzeam creierul lucrind, si ne consumam, si rideam la glumele destul de dure, dar nu rautacioase pe care ei le fac cu ceilalti – insa au tot dreptul pentru ca sint cele mai destepte personaje din film. La fel de destepte ca noi.
Daca ce am spus mai sus va suna prea ditirambic (la premiera filmul nu m-a innebunit prea mult), sa stiti ca am scuze. Am vazut un alt film cu politisti corupti care mi-a stricat rau de tot gustul. Ii spune Mindrie si glorie si, desi ii are in rolurile principale pe Colin Farrell si Edward Norton, este unul dintre cele mai slabe filme ale anului. E interminabil pentru ca n-are nici un pic de ritm si iti da senzatia ca actiunile politiei sint cam ce am vazut noi la CNN cu ocazia atacurilor teroriste de la Bombay. Niste cadre cu politisti stind, in care nu se intimpla nimic. Ma rog, comparatia e fortata. Insa am curiozitatea daca veti rezista pina la sfirsit si nu va veti plictisi dupa o ora sa fiti luati de fraieri. Sa vi se toarne pe git ditamai tragedia greaca infasurata intr-o poveste decolorata cu politisti corupti, sotii de politisti bolnave de cancer si slujbe de inmormintare cu muzica plina de substanta. Na, ca m-am enervat!
Negociatorul/The Negociator, 1998, de F. Gary Gray, cu: Samuel L. Jackson, Kevin Spacey, David Morse, Ron Rifkin
Mindrie si glorie/Pride and Glory, 2008, de Gavin O’Connor, cu: Colin Farrell, Edward Norton, Jon Voight, Noah Emmerich