Să aduci 20 de ani de Ego. Proză într-o singură pagină e un exercițiu mai mult decât dificil, mai ales atunci când vii cu o perspectivă din interior. Pentru că, dincolo de poveștile cuprinse-n sutele de cărți apărute în perioada asta, există alte sute de povești adiacente, de la întâmplări cu scriitori, la diverse întâmplări editoriale, unele poate amuzante, altele mai puțin. Povești despre povești.
Dar n-am cum să mă refer la ele, evident, dimensiunile textului nu-mi permit asta. Așa încât mă rezum la câteva senzații personale despre colecție, care pot fi, bineînțeles, afectate de o perspectivă extrem de subiectivă. Dar alta n-am.
Cred că Ego. Proză a însemnat mai întâi enorm din punctul de vedere al unei necesități neacoperite până atunci în literatura română: aceea de a-i oferi posibilități reale de publicare unui scriitor, mai mult, posibilități de publicare cu adevărat vizibilă pe o piață inexistentă până în acel moment. Chiar dacă unora le poate suna mercantil, în fond nu e: era absolut necesară o piață pentru literatura română, iar Ego. Proză are meritul, greu de nerecunoscut, că a deschis și a construit această piață. Între timp, ea s-a extins semnificativ, s-au alăturat alte inițiative editoriale, dar, cumva firesc, după douăzeci de ani, am senzația că majoritatea scriitorilor tineri sau încă tineri continuă să aibă ca obiectiv apariția în cadrul acestei colecții. Iar această percepție mi-e permisă măcar de numărul de manuscrise care continuă să vină la editură, într-o permanentă creștere de la an la an.
Întotdeauna un proiect editorial, nu unul literar
Pe lângă piața despre care-am vorbit și pe care simt nevoia s-o definesc și din perspectivă literară într-o jumătate de frază, anume ca spațiu în care scriitorii pot simți și chiar cuantifica felul în care se produce în mod real un dialog al textului lor cu cititorii, cred că Ego. Proză a dat un plus de importanță în acești ani criticii literare. Iar aici nu e nevoie de vreo analiză matematică: critica literară a avut, are și va avea nevoie întotdeauna de un „obiect al muncii“, e o evidență. Iar apariția a sute de cărți în această perioadă n-avea cum să nu producă reacție. Critica literară de întâmpinare a crescut, s-a dezvoltat și, o spun acum poate și cu un ușor regret, odată cu dispariția multor publicații culturale în ultimii ani, s-a retras tot mai mult în cercetare literară academică. Dar regretul propriu că rolul criticii de întâmpinare pare a se diminua vine la pachet cu ce am subliniat mai sus: Ego. Proză a contribuit mult la dezvoltarea exercițiului critic care astăzi este de mare folos cercetării academice.
Poate că cea mai importantă senzație proprie cu privire la rolul colecției în cele două decenii de existență este însă aceasta: cred că Ego. Proză a contribuit serios la crearea a măcar două generații de scriitori până acum și a îmbogățit literatură română prin diversitatea stilistică pe care a căutat-o și încurajat-o, prin diversitatea de abordare a literaturii în textele publicate. Mai clar spus: Ego. Proză nu și-a propus să creeze o școală literară, un curent, nu a promovat un anumit mod de a scrie, anumite tematici. Colecția a fost întotdeauna un proiect editorial, nu unul literar. Iar din punctul meu de vedere acesta e un mare merit al ei. Fără o asemenea abordare deschisă, nu cred că s-ar fi impus, cel puțin nu la cotele de astăzi.
Îmi amintesc momente când, după ce anumite cărți din colecție au avut succes, o perioadă au venit propuneri de publicare care urmăreau exact aceeași rețetă, considerând autorii respectivi că astfel vor avea mai multe șanse să fie publicați și, evident, mai multe șanse de succes ulterior. Or, noi am căutat întotdeauna să nu riscăm intrarea într-o nișă, am mizat programatic pe diversitate. Sigur că n-am respins cărți bune numai pentru că aveau o temă asemănătoare cu altele anterioare. Dar am avut întotdeauna în procesul de selecție și acest criteriu al diversității tematice și stilistice. Pentru că, o repet cu reținerea că ar putea fi sesizate tonuri emfatice care nu există în realitate, Ego. Proză nu și-a propus nicicând crearea unei școli literare, ci și-a dorit să contribuie la creșterea și existența reală a unei literaturi.
Această parte a poveștii nu se va opri aici
Voi încheia destul de banala mea trecere în revistă cu un alt aspect, o altă senzație proprie, la care țin foarte mult și despre care nu-s convins că a fost în mod real subliniată sau măcar nu pe măsura meritului: Ego. Proză a fost și rămâne, sper și cred, un vehicul foarte bun pentru promovarea literaturii noastre în afara limbii române. Au fost ani mulți, ani buni, în care literatura română s-a văzut bine „afară”. Iar Editura Polirom a fost permanent prezentă la târgurile internaționale importante, cu materiale de prezentare foarte bine realizate, inclusiv antologii traduse în limbi de circulație, a avut prin reprezentanții ei sute de întâlniri cu sute de editori sau agenți literari străini. Și, evident, ca rezultat, putem iarăși vorbi de sute de traduceri ale cărților publicate în această colecție. Nu cred că e puțin lucru.
Sigur că a existat o contribuție esențială a ICR pentru ca aceste traduceri să apară, sigur că au contribuit și alte edituri, alți oameni, alți promotori. Dar n-am cum să nu subliniez rolul important, cu adevărat important, pe care l-a avut și Ego. Proză în această deschidere a literaturii române spre alte țări, alte limbi. Și sunt convins că ea, această parte a poveștii adică, nu se va opri aici.
Inevitabil, într-un asemenea moment aniversar, textul unui om direct implicat, atât ca autor, dar mai cu seamă în calitate de coordonator, n-are cum să evite în totalitate note ușor triumfaliste. De aceea, recunosc, sunt mult mai interesat să citesc opiniile și să observ perspectivele altor oameni implicați într-un fel sau altul în proiect, decât am fost interesat să scriu eu însumi acest text. Însă Ego. Proză a însemnat și va însemna întotdeauna pentru mine nu doar un proiect la care am contribuit timp de douăzeci de ani până în acest moment, ci mai cu seamă unul care face parte din propria-mi existență într-un mod definitoriu. Și, datorită acestui moment aniversar, e prima oară când observ că douăzeci de ani pot însemna foarte puțin și foarte mult în același timp.