Acum două decenii, Editura Polirom începea un proiect inedit în peisajul editorial românesc postdecembrist, la inițiativa lui Silviu Lupescu, cu un slogan memorabil: „Votează literatura tânără!“.
Acesta marca debutul colecției Ego. Proză, lansată în cadrul Târgului de carte Bookarest 2004. Sub coordonarea lui Lucian Dan Teodorovici, s-au lansat șapte tineri autori care au deschis colecția ce numără astăzi aproape 300 de titluri, devenind un reper pentru industria de carte, pentru scriitorii aspiranți și cititorii pasionați. Un slogan cu impact ce nu
și-a pierdut din actualitate, care ne reamintește permanent de ce e importantă literatura română tot mai contemporană. Ioana Baetica, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Cosmin Manolache și Adrian Schiop, o parte din desantul celor șapte egoprozatori, povestesc despre ce impact a avut debutul în Ego. Proză asupra scrisului lor și pentru evoluția prozei românești contemporane de la lansarea colecției, răspunzând unui scurt chestionar:
1. Cum a influențat debutul tău în colecția Ego. Proză parcursul literar și cariera de scriitor/ scriitoare?
2. Din perspectivă proprie, cum s-a schimbat și a evoluat proza românească contemporană de la lansarea colecției și până în prezent?
3. Ce rol consideri că a avut această colecție în promovarea și evoluţia literaturii tinere din România? Cum s-a schimbat și evoluat proza românească contemporană de la lansarea colecției Ego. Proză și până acum?
4. Ce sfat ai oferi unui tânăr scriitor care ar vrea să debuteze?
Vă invităm să-i citiți, iar pe o parte dintre ei îi veți putea întâlni, sâmbătă, 1 iunie, de la ora 15.00, la Scena Arena a Târgului de Carte Bookfest, în cadrul evenimentului aniversar dedicat colecției Ego. Proză – 20 de ani, alături de creatorii acestei colecții, de criticii literari și jurnaliștii culturali care i-au urmărit îndeaproape evoluția: Bianca Burța-Cernat, T.O. Bobe, Paul Cernat, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Florina Pîrjol, Adrian Schiop, Ovidiu Șimonca, Lucian Dan Teodorovici.
Ioana Baetica: „A fi luat în serios ca scriitor la început de drum a însemnat o mare responsabilitate“
1. În anii 2000 literatura română a cunoscut o perioadă de resuscitare intensă – nu doar prin consolidarea de noi stiluri de expresie, experimentale, dezinhibate și prin mulțimea de titluri noi și autori debutați, ci și prin numărul de cenacluri literare și evenimente culturale publice. Lansarea colec-ției Ego. Proză în 2004 a oferit o platformă profesionistă, unică la vremea respectivă, de promovare și distribuire a noii literaturi. A fi luat în serios ca scriitor la început de drum de o editură atât de importantă precum Polirom, pentru mine cel puțin, la cei 24 de ani pe care-i avem atunci, a însemnat o mare responsabilitate. De asemenea a marcat și începutul consolidării vocii de autor prin suport editorial și expunere publică.
2. Din punctul meu de vedere, mișcarea literară la care eram afiliată la vremea lansării colecției Ego. Proză, fracturismul, a marcat o tentativă (reușită cred eu) de a depăși expresiile literare din convalescența anilor postrevoluționari de care, pe drept, proza și poezia română a avut nevoie în anii ’90 pentru a-și reveni din stupoarea și inhibarea rezultate din cenzura comunistă. În decada următoare, a anilor 2000, o nouă generație de scriitori tineri, fără experiența scrisului din timpul comunismului, au formulat noi paradigme lirice și narative, răspunzând direct experienței anilor 2000, complexității sociopolitice a timpului prezent – o perioadă marcată de reformularea de identități necenzurate, inspirate de literatura contemporană străină, tradusă pentru prima oară în română, și de un context de liberalism politic. Decada următoare a marcat consolidarea individuală a vocilor de autor. Grupurile literare unde au fost incubate inițial, în marea majoritate s-au destrămat, iar autorii și-au revizuit afinitățile de stil și formulă literară și interesele de teme abordate.
3. Procesul acesta de incubare probabil că ar fi durat încă ceva vreme fără lansarea colecției. Ar fi fost mult mai dificil să ne dezvoltăm voci individuale și să credem în ele. Mulți dintre noi probabil că am fi renunțat la scris cu totul și am fi ales alte cariere, sincer vorbind. Colecția Ego. Proză a facilitat, de asemenea, dialogul între tânăra generație de autori și scriitorii consacrați, oferind o platformă publică serioasă și egalitară.
4. Ca sfat… Trăiește cu personajele tale ca și cum ți-ar fi frați și surori, vecini, dușmani sau iubiți. Vorbește cu ei și ascultă atent ce-au de spus. Nu scrie pentru nimeni și nimic în afară de oamenii ăștia,
dintre copertele cărții tale. Dacă ajung să aibă îndeajuns de multă viață în ei, noi ceilalți, editori, critici, cititori, le vom simți și noi pulsul.
T.O. Bobe: „Se publică foarte mult în ziua de azi în România“
1. Adevărul e că la vremea când am publicat în colecția Ego. Proză nu mai eram un debutant, eram unul dintre veteranii celor șapte nici tocmai magnifici, nici pe departe samurai, dar parcă nici foarte pitici. În afara debutului absolut dintr-un volum colectiv, publicasem deja o carte de poezie și una pentru copii. E drept însă că e vorba despre un debut în roman, dar, dacă e s-o luăm așa, aproape fiecare dintre puținele mele cărți a fost un debut și fiecare a marcat o transformare. Nu cred însă că m-am gândit vreodată la drumul meu sinuos prin literatură în termeni de carieră, iar, dacă am făcut-o și nu-mi amintesc, rușine să-mi fie, fiindcă mi se pare că termenul are un oarece arivist care presupune acumularea de influență, de funcții din ce în ce mai bine remunerate, de medalii și altfel de asemenea tinichele onorifice care nu fac altceva decât să erodeze condiția fundamentală a unui scriitor, după opinia mea, și anume libertatea.
Pentru mine important a fost deadline-ul impus de editură ca să-mi apară cartea în cadrul campaniei „Votează literatura tânără!“, fiindcă fără acest impuls din afara mea nu știu nici când, nici dacă aș fi terminat romanul Cum mi-am petrecut vacanța de vară.
2. Ca să pot răspunde, ar fi trebuit să citesc dacă nu neapărat cea mai mare parte a cărților care apar, atunci măcar 25-30%, iar asta nu s-a întâmplat nici pe departe. De altfel, lansarea colecției Ego. Proză nefiind o mișcare literară, ci una de marketing editorial, nici nu avea cum să influențeze proza, ci publicarea prozei românești, ceea ce e un lucru cu totul diferit. Se publică foarte mult în ziua de azi în România și nu mai apuc să țin pasul cu ce apare, nu mai apuc să citesc nici 10% din ce mi-aș dori, incluzând aici literatura străină, cărțile de non-fiction și poezia. Poate criticii literari ar fi mai în măsură decât mine să răspundă. Un răspuns la asta a lansat deja Alexandru Budac în numărul din aprilie al revistei „Orizont“.
4. Cred că este o prejudecată că tinerii își doresc să debuteze însă au îndoieli. Impresia mea, dar desigur că este doar o impresie strict personală, e că oamenii tineri nu-și mai doresc să se ocupe în primul rând de literatură și că înainte de asta se îndreaptă spre domenii mai lucrative. E posibil să mă înșel, dar am observat din ce în ce mai puțini absolvenți de Litere printre debutanții ultimilor ani, semn că literatura nu a fost o prioritate pentru ei. Din ce am observat, debutanții de azi sunt mult mai puțin idealiști decât generația noastră, a celor cu un picior dacă nu tocmai în groapă, atunci afectat de probleme în zona lombară, și că unii dintre ei abia după ce au un job se gândesc că le-ar trebui și tichia de scriitor. E destul de multă vreme de când n-am mai auzit de vreun ferment literar în viața studențească, atunci când se formează de fapt profilul artistic al unui scriitor.
Radu Pavel Gheo: „Ego. Proză a schimbat fața literaturii române, i-a dat un impuls necesar“
1. E interesant cum reevaluezi lucrurile în perspectivă, după douăzeci de ani. În vara lui 2004, când s-a lansat la Bookfest, la București, colecția cu cele șapte titluri, mă număram printre autorii de acolo care aveau o oarecare notorietate, atâta câtă putea avea atunci un scriitor tânăr: publicasem cu un an în urmă Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, care avusese o priză surprinzătoare și la critici, și la public. Dar Ego. Proză a fost altceva, la alt nivel, cu altă anvergură. Era, în primul rând, o colecție de proză tânără – sau hai să zicem „proză nouă“ –, un proiect de promovare a scriitorilor tineri cum nu mai existase până atunci după 1989. Aș zice că nu debutul propriu-zis în colecție, nu volumul meu lansat atunci, ci prestigiul colecției în sine mi-a influențat mult, mult de tot, cariera literară. Și nu sunt singurul care ar putea spune asta.
Existența acestei colecții, gândită foarte bine încă de la început, susținută ferm de o editură mare, puternică, prestigioasă și cu credibilitate maximă în fața publicului, a încurajat, cred eu, scriitorii cu potențial, i-a stimulat să dea ce au mai bun în ei. Ar fi multe de explicat aici, fiindcă puțini mai știu cât de greu era să publici o carte la începutul anilor 2000 dacă nu aveai deja notorietate și cât de descurajant e pentru un scriitor gândul că scrie pentru un public limitat, chiar cvasi-inexistent – nu fiindcă textele lui n-ar fi valoroase (asta e altă discuție), ci pentru că n-o să fie tipărite sau o să apară la edituri mici, fără difuzare, fără circulație. Evident, de scris aș fi scris oricum, dar cariera literară, cum ziceai, a depins foarte mult de prestigiul colecției și al editurii, de consecvența cu care Ego. Proză a urmărit promovarea literaturii române contemporane. Am devenit vizibil(i) și citit/citiți, atâta cât s-a putut, cățărați pe meterezele Ego. Proză.
2. și 3. S-a schimbat masiv – în bine, ca să fie clar. Față de peisajul literar din 2004 – începutul schimbării –, azi avem nu doar câteva zeci de prozatori consacrați (mulți lansați exact în această colecție și publicați ulterior sistematic aici și/ sau în colecția Fiction Ltd., mulți traduși în străinătate cu volumele lor recente), ci și una, poate chiar două promoții de scriitori, nume ce capătă încet-încet vizibilitate. Câteva din direcțiile pe care a evoluat proza românească erau vizibile încă de la primele apariții din Ego. Proză: recuperarea în cheie realistă, detașată ideologic, a trecutului recent (cel comunist), explorările sinelui (subsumate de obicei sub umbrela cam largă a subgenului autoficțional), romanele cu tentă socială, de revoltă și/ sau critică a societății contemporane, experimentele literare… n-aș analiza acum tot spectrul prozei românești contemporane, fiindcă în realitate cam 90% dintre autorii vizibili și prizați din literatura română actuală au apărut și apar în continuare la Polirom, în cele două colecții de proză amintite aici. Destule volume apărute în colecția Ego. Proză sunt azi repere pentru cititori și scriitori, își au un loc în prima linie a literaturii române și pe unele îndrăznesc să le numesc chiar capodopere; aș numi doar una, fiindcă sunt legat în mai multe feluri de autorul ei, deși nu e singura: Rădăcina de bucsau, romanul lui O. Nimigean.Simplu spus, Ego. Proză a schimbat fața literaturii române, i-a dat un impuls necesar și a accelerat – chiar a dirijat – procesul de transformare/ actualizare a literaturii noastre.
4. Să debuteze, evident. Să îndrăznească să facă un lucru pe care un debutant din 2004 nici nu-l putea visa (cel puțin nu serios): să își trimită textul direct unei edituri, fiindcă în mod sigur cineva îl va citi și îl va evalua, luând în calcul publicarea lui. Așa ceva era greu de conceput acum două decenii.În rest, nu pot da decât sfaturi banale: să asculte sfaturi, dar să nu le urmeze neapărat; să își dea textul pentru o primă lectură unei persoane competente și în care are încredere; să citească mult, să scrie mult, să revizuiască mult; să nu își modifice stilul, ideile, viziunea conform unor mode sau trenduri. Să fie el însuși.
Dan Lungu: „Publicarea pentru mine a însemnat simultan începutul unei cariere literare naționale și internaționale“
1. Raiul găinilor este primul meu roman. Până la el mai publicasem un volum de versuri și altul de proza scurtă, scos în regie proprie, la OuTopos. Scena literară a acelui moment era dezarticulată, fiecare se descurca pe cont propriu. Editurile erau reticente față de literatura tânără, distribuția de carte era fărâmițată, funcționa mai curând pe regiuni istorice, după cum se privatizaseră centrele de librării, iar în topul vânzărilor se aflau traducerile, urmate de scriitorii români deja consacrați. Tinerii scriitori publicau foarte greu, în tiraje minuscule, adesea la editurile unor prieteni și cu bani de acasă. La Iași noile generații se coagulaseră în două grupuri literare, Club 8 și OuTopos, care comunicau între ele și încercau să facă un minim de management cultural. Pe acest fundal al eforturilor individuale sau de grup a apărut inițiativa Poliromului, una dintre cele mai importante edituri românești încă de la început, de a dedica o colecție tinerilor scriitori; mai precis, prozatorilor. A fost o decizie inspirată, care în scurt timp a schimbat în mod radical lucrurile.
Ceea ce acum pare de la sine înțeles pentru un tânăr scriitor – carte apărută în condiții tipografice decente, promovare, participare la târguri de carte și la întâlniri cu publicul organizate de către editură, plus altele și altele, pe atunci erau de nevisat. Să primești și mici drepturi de autor în urma publicării unei cărți nici prin cap nu-ți trecea. Erai bucuros că nu trebuia să suporți tu personal cheltuielile de tipar.
Apariția primelor volume în colecția Ego. Proză a fost însoțită de campania de promovare „Votează literatura tânără!“ (afișe, banner, semn de carte, casete publicitare în reviste de cultură etc.), lansarea colecției la Bookarest și o lectură publică la Lăptăria lui Enache, deasupra Teatrului din București. La acel eveniment se aflau în sală editoarea Jacqueline Chambon și traducătoarea Laure Hinckel, aflate la București cu discuții preliminare privind selecția pentru faimosul proiect al Ministerului Culturii și Comunicării din Franța, Les Belles Étrangères. Întâlnirea textului meu cu cele două a fost providențială. În toamnă, Raiul găinilor a apărut în franceză, iar eu am fost selectat în acel minunat proiect, alături de monștri sacri ai literaturii române ca Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, Ana Blandiana sau Mircea Cărtărescu. Apoi bulgărele oportunităților a început să se rostogolească.
Practic, în mai puțin de un an am trecut la faza de tânăr scriitor constrâns să-și publice volumele pe speze proprii la autor Polirom, publicat în Franța și invitat la un megaeveniment. Cum spuneam, de nevisat.
Privind retrospectiv, publicarea în proaspăta colecție Ego. Proză pentru mine a însemnat simultan începutul unei cariere literare naționale și internaționale.
2. Literatura română este, în opinia mea, în unul dintre cele mai bune momente ale sale. Diversă stilistic și tematic, efervescentă, cu oportunități pentru traducere și promovare. Se poate publica relativ ușor, iar libertatea de expresie este garantată mai solid ca oricând. Proza românească contemporană este într-o formă de zile mari, cu cărți bune și nume noi, promițătoare, în fiecare an.
3. Apariția colecției Ego. Proză a însemnat foarte mult. Nu numai că a dat o gură de oxigen tinerilor scriitori de atunci, dar a articulat scena literară și a restabilit comunicarea intergenerațională. Apoi, a impus noi standarde de promovare, precum și în relația autor-editură încă de la debut, nu doar atunci când ai de-a face cu scriitori consacrați. A occidentalizat o relație care în acel moment era absolut precară. Prin asta cred că a contribuit deopotrivă la încurajarea tinerilor să scrie și la consolidarea statutului de scriitor. În fine, această colecție este o bornă în dezvoltarea sistemului literar românesc postdecembrist, un reper în istoria lui recentă.
4. Suntem într-un moment în care, cum spuneam, se publică relativ ușor. Nu trebuie să umbli ani de zile cu manuscrisul sub braț, ca să spun așa. Un text bun își găsește destul de repede un editor. Tocmai de aceea cred că un tânăr scriitor trebuie să fie atent unde publică, în ce context. Sfatul meu este să nu debuteze oricum, ci la o editură profesionistă, unde există o selecție riguroasă a manuscriselor, realizată de referenți cu experiență, unde, în cazul acceptării, textul trece prin mâna unor redactori dedicați, iar cartea ca obiect arată bine și se bucură de promovare. Așadar, dragi tineri scriitori, nu publicați oriunde și oricum, au trecut vremurile acelea.
Cosmin Manolache: „Cel mai important lucru dintotdeauna rămâne libertatea“
1. Imediat după seria celor șapte autori publicați în 2004 s-a simțit un interes mai mare pentru literatura scriitorilor tineri. Volumul Povestiri mici și mijlocii, pe care împreună cu Sorin Stoica, Călin Torsan și Ciprian Voicilă îl propusesem întâi Poliromului, în 2003, avea să apară la Curtea Veche în toamna lui 2004 și să fie reeditat în 2007. Cu toate că am fost invitat să particip cu texte la diverse antologii, am fost la un festival internațional de literatură (Berlin), am avut întâlniri cu traducătorii tineri care primeau burse la ICR, s-a întâmplat să nu profit pe cât ar fi fost posibil de noul context. În mare măsură pentru că am fost foarte absorbit de locul unde lucrez și acum, ca și atunci (Muzeul Țăranului Român), dar și pentru că am avut șansa de a fi implicat în scrierea scenariilor pentru filmele lui Gabriel Achim. Cred că debutul m-a încurajat să încerc mai mult decât o făcusem până atunci. Detaliul important este că după debut curiozitățile și încercările mele de explorare și performare s-au îndreptat mai degrabă spre alte domenii (muzeografie, film, etnografie/ antropologie). Iar atunci când m-am încăpăținat să cred că are rost să scriu în continuare proză, în aceeași măsură am deviat în încercări mai curând de factură experimentală sau de intersecție și în formulă de echipă (Etalonul Mizil cu Gheorghe Iova și Unde îți vei petrece veșnicia? cu Călin Torsan).
Cred că am continuat să mă simt bine în formula asta de lucru, de proiect comun, deși nu se poate spune că avantajează un autor de drum lung și cu tot felul de ținte de parcurs.
2. Nu știu dacă pot da un răspuns care să spună ceva relevant, tocmai pentru că, patinând și în alte zone, nu am mai fost atent atât de mult la ce s-a scris la noi. Iar atunci când mi-am făcut timp, a fost mai degrabă pentru lectura unor volume de proză decât a unor romane. Am observat că au apărut și funcționează atelierele creative writing, care deja au dat nume și volume apreciate. Înțeleg că temele și sensibilitățile sunt mult mai diverse, ceea ce este absolut firesc. În același timp, unii scriitori au experimentat și poziția de scenariști, un lucru poate necesar pentru filmul românesc, dar cu siguranță foarte provocator pentru un autor care schimbă mediul. Pentru prozatori, este clar că în ultimii douăzeci de ani s-a extins domeniul observației și al suporturilor pentru scris, chiar dacă au fost tot felul de oscilații generate de mișcările economice și politice. Se face seară, e dimineață iar, dar parcă lumea e altfel – schimbările sunt inevitabile.
3. A fost bobârnacul care a dat curaj și altor edituri să parieze pe formule oarecum diferite (Humanitas, Nemira, Casa de Pariuri Literare ș.a.). Poate că e nevoie de o implicare mai mare în promovarea literaturii contemporane în mediile tinerilor. Întâlnirile liceenilor cu scriitorii cred că au o forță de penetrare mai mare decât programa școlară. Știu că se întâmplă la FILIT. Le-aș vedea în formate de o durată mai mare, evident în parteneriate cu editurile. Măcar pentru a avea un contrapunct în rețeaua de platforme sociale și de publicat online care au generat adevărate comunități dedicate unor formule de scris diverse. Dincolo de orice soluții, naive sau sustenabile, cel mai important lucru dintotdeauna rămâne libertatea, iar cea a exprimării, fie ea și prin scris merită să fie încercată. Poate că și editurile au făcut ceva în sensul ăsta.
4. Să încerce ca un copil, să aibă curajul naivului, să caute ca și cum ar fi pierdut ceva la care ține la fel de mult ca la ochii din cap, să fie curios ca unul care vrea să i se ghicească în cafea, să se uite în jur ca și cum ar fi ultima zi. Poate că sună bătrânicios, dar totul e de explorat. Avem o lume la îndemână. Poți s-o și trăiești, poți s-o și scrii. Ambele sunt posibilități de schimbare, dacă asta vrei de la scris, chiar dacă războiul cu imaginea sau cu știința pare unul pierdut.
Adi Schiop: „Scriitorii se maturizează odată cu clasicizarea colecției Ego. Proză“
1. Am avut o baftă fantastică apărând în primul val al colecției, în campania „Votează literatura tânără!“. Am apărut la televizor, o grămadă de critici au scris despre debutul meu pe bune/ pe invers – care la drept vorbind e un roman mediocru și dezlânat, plin de stridențe. Fără mașinăria de promovare a Poliromului nu s-ar fi scris atât despre cartea aia.
În plus, numele inspirat al colecției, Ego. Proză, trimitea la ideea de autoficțiune și a ajutat la cristalizarea profilului romanesc al generației mele douămiiste, marcată de persoana întâi singular, căutarea autenticității și explorarea buricului propriu. Zici Ego. Proză, zici douămiism și autoficțiune.
Vizibilitatea pe care mi-a oferit-o publicarea în cadrul colecției a fost decisivă în mutarea mea la București – Marius Ianuș mi-a făcut rost de numărul lui Cornel Nistorescu, pe atunci director la „Evenimentul Zilei“, și când l-am sunat omul deja știa de mine, că sunt scriitorul homosexual de la Polirom. Iar Nistorescu, mi-au spus ulterior colegii de la ziar, prefera scriitorii și absolvenții de Filologie celor de Jurnalism.
2. Când a apărut Ego. Proză, literatura română băltea într-un provincialism înfiorător, între metastaze cu iz îmbâcsit de ani ’90. Or, primul val douămiist de autoficționari scos la lumină de Ego. Proză s-a opus polemic moralismului obosit și delirurilor politice din romanele nouăzeciste, mizând pe cool și atitudine open minded, pe hedonismul prezentului imediat, „lasă-mă, tataie, cu banalitatea răului neocomunist, mai uită-te la ce se întâmplă și în alte părți“, unde „alte părți“ erau reprezentate de Vestul contemporan, în special de undergroundul canonic anglo-american, cu filme cult și mai ales curente muzicale. Costi Rogozanu a găsit cel mai bun termen pentru autoficțiunea românească a primului val de egoprozatori – „literatură de atitudine“. Genul, reprezentat de Ionuț Chiva cu 69, eu cu pe bune/ pe invers, Dan Sociu cu Urbancolia, Sandu Vakulovski (Pizdeț și Letopizdeț, reeditate în Ego. Proză), Claudia Golea (Vară în Siam), a ars repede, concurat de bloggingul foarte la modă în anii 2004-2010. Inflația de bloguri de atitudine (piticigratis, lorenalupu, zoso etc.) au produs atitudine pe bandă rulantă ca o fabrică chinezească din anii ’90 – „Vrei atitudine? Ia de aici un kil“ –, cu rezultatul că au compromis rapid genul. Practic scriitorii lansați/ recuperați se maturizează odată cu clasicizarea colecției Ego. Proză, încât, după 2010, colecția va arunca pe piață un alt fel de autoficțiune, aparținând atât unor nume vechi, cât și unor nume noi. Cum am spus, autoficțiunea de atitudine și-a consumat repede potențialul disruptiv, motiv pentru care reprezentanții săi au trebuit să ridice miza, s-o ducă dincolo de bulicica atitudinală și pleziristă de youth culture.
Acest al doilea val autoficționar renunță la poleiala de cool de import și face realism cinstit, pe scurt, microrealism: Mihai Duțescu cu Uranus Park, Lavinia Braniște cu tot ce a scos de la Interior zero încolo, eu cu Soldații, Dinu Guțu cu Intervenția, Dan Sociu cu Pluto în Scorpion, BAS cu Copilăria lui Kaspar Hauser, parțial Mihai Radu cu Extraconjugal sau Iulian Bocai cu Constantin. Unii din enumerația de mai sus n-or să recunoască în ruptul capului că fac autoficțiune, dar cui îi pasă de asta?
3. Ego. Proză e de la distanță cea mai importantă colecție cu nume ale literaturii tinere. Aici au debutat majoritatea scriitorilor douămiiști sau postdouămiiști – sau, chiar dacă au debutat în altă parte, ulterior au fost recuperați prin cărți noi sau reeditări ale unor titluri mai vechi. Și alte edituri au colecții pe literatură contemporană, dar nici una n-are puterea simbolică de a impune un nume nou pe care o are Ego. Proză. Pe undeva, abia apariția în colecția poliromică consacră cu adevărat. De la o colecție de avangardă, Ego. Proză a devenit o colecție cu ștaif, clasică în contemporaneitatea ei.
4. Să se lipească de un grup literar cu care are niște minime afinități. Ca grup, falangă, ai mai multe șanse să te faci auzit și remarcat. Și firește, să trimită manuscris la Polirom. Știu pe surse că manuscrisele alea chiar se citesc.