Scriitor prolific, Mihai Radu s-a bucurat anul trecut de dramatizarea romanului Repetiție pentru o lume mai bună (Polirom, 2022), în regia lui Radu Afrim.
În primăvara acestui an, Mihai Radu revine cu romanul Respiră!, apărut în colecția Ego. Proză a aceleiași edituri, un thriller în care a redat, rămânând fidel stilului său, evoluția dezumanizării într-o societate fracturată.
De la bun început, în noul său roman, orașul în sine pare să reverse o energie care nu se mai poate conține, vedem „tot atâtea organe fierbinți care atârnă afară din trupul cubic al clădirii“ și o cunoaștem pe Adina Moscu, prezentatoare TV ce se apropie de cincizeci de ani și care maschează, sub un chip atent păstrat și îngrijit pentru a nu trăda semnele trecerii timpului, o prăbușire interioară, la pachet cu anxietatea și depresia.
Poezia deziluziilor
În timp ce pe ecrane rulează la știri înregistrările cu un tânăr care și-a dat foc, gândurile Adinei se desprind, din nou și din nou, de cotidian, într-o detașare artificială, ca un tub de oxigen care o ține în viață. Poezia pe care o creează e cea a deziluziilor, a celui care își dă seama că viața a curs deja pe un drum care nu mai poate fi schimbat, că nimic din promisiunile de la început nu a mai devenit realitate: „De ce nu țin oamenii un foc aprins în casă, undeva pe perete, ca un tablou, doar ca să le amintească această minune a simplității, un râs care moare?“.
În realitatea însă, la fel de atent construită precum chipul retușat iar și iar, va descoperi nu doar că „sufletele pereche nu sunt egale“, dar că „nu sunt nici pereche“, visând la răzbunări imposibile asupra celui care ar fi trebuit să îi fie alături toată viața. Confruntată cu dezinteresul manifestat de soț și fiică în egală măsură, cu un prezent controlat de cele mai mari temeri, lipsa empatiei își face simțită prezența, crește ca un zid care nu face decât să o arunce și mai mult în brațele hazardului.
Un dans periculos al dezechilibrului iminent
Geo Paraschiv e cel care a copilărit alături de Adina până la paisprezece ani, cel care își transforma, încă de pe atunci, nemulțumirile în minciuni, cel care învăța, din instinct, să se agațe cu toată forța de un viitor care nu părea să-i aparțină cu adevărat. E cel care va rămâne captiv cu mama lui, ajunsă acum bătrână și senilă, în vreme ce Geo devine un adept al teoriilor conspiraționiste, are convingeri legionare, îi urăște pe cei înstăriți și își pierde orice brumă de bani la jocurile de noroc.
Nu sunt categorii sociale reprezentate aici, ci felul în care deziluziile și împrejurările nefaste destramă două destine diferite și, într-un final, distrug vieți. În Geo ura, ignoranța, dar și durerea și debusolarea joacă un dans periculos al dezechilibrului iminent: „E tot ce urăsc mai mult la voi, la bogați: vă prefaceți că vă pasă de lume. Te cred și eu, ați vrea mai degrabă să fiți fericiți într-o lume de moace zâmbitoare, să nu vedeți mecle scârbite. Dar lasă, că plecați. Plecați undeva unde să vă vedeți numai voi între voi și, în final, doar voi pe voi“.
Pe acest Geo care crede într-un sfârșit iminent al lumii, pe acesta care „cercetează pe internet nenorocirile făcute de guvernele lumii, adevărul ascuns, adevărul care la final va triumfa“, îl vedem încercând să afișeze ceea ce în mintea lui ar fi fost o viață bună, în momentul în care se întâlnește din nou cu Adina. Din naivitatea copilăriei nu a mai rămas nimic, două măști feroce se privesc deasupra unei mese de plastic, la o terasă din cartierul Rahova.
Dacă Adina e sinceră în ce privește căderile ei, tocmai pentru că încă știe că are de ce să se agațe, banii fiind aici falsa iluzie a stabilității, Geo construiește rapid o familie inventată, o soție și trei copii. Dar propria persoană îl dă de gol, căci nimic nu demonstrează, de fapt, bucuria și împlinirea pe care Geo și-ar dori să le pună pe masa de plastic ca pe niște cărți de joc câștigătoare. Adina e prinsă în capcană, e victima care se trezește la realitate când e prea târziu, când scapă din plasa încâlcită a gândurilor și a fricilor doar pentru a constata că prietenul din copilărie i-a pus acum o bandă adezivă peste gură și a legat-o în apartamentul în care se află și bătrâna senilă.
Mihai Radu scrie cu o siguranță aparte, iar asta face ca fiecare personaj să nu trădeze nimic din ceea ce-ar putea da la iveală chiar și cea mai mică ezitare a vreunui gest. Personajele sunt credibile, chiar emblematice pentru societatea autohtonă contemporană. Oameni care fie sunt lăsați în voia sorții, incapabili să ia decizii care să îi poată salva din propria mizerie, fie cei pe care nesiguranțele și fricile îi transformă la rândul lor din victime în agresori.
Nici măcar o bună educație nu pare să mai facă față unor deziluzii care macină în miezul dorințelor neîmplinite: Relu, un fost polițist, pensionat anticipat după ce și-a fabricat propria nebunie („Relu găsește libertate, chiar pasiune și responsabilitate în jocul nebuniei. Se supără când unele personaje sau replici nu-i ies așa cum ar vrea, cum le-a plănuit, când nu au efectul așteptat“), nu e cu adevărat un prieten pentru Geo, e doar o umbră la fel de năpăstuită, un alt exemplu al celui care se zbate între a se pierde cu totul sau a-i pierde pe cei din jur.
În mijlocul unui vortex conspiraționist
Lui Geo Paraschiv îi este recunoscută nevoia de stabilitate pe care nu o poate obține, dar o simte privind de la fereastra sa către cuplul de vecini gay care iau cina în bucătăria lor, seară de seară, și discută la un pahar de vin. Invidiază, inconștient, liniștea, siguranța. Dar realitatea lui e prinsă într-un tărâm diferit, unul în care „supermarketurile îl enervau, îi aminteau imensa nedreptate a lumii, minciuna ei, dar și termenul de valabilitate care e aproape de expirare“ și „Ce poate fi mai deprimant ca un ambalaj?“. Așa își continuă viața, murmurând reportaje fictive, mereu violente, în căutarea unui echilibru imposibil, hrănit de frustrări, disperare și ură. Pentru toți „există astfel de momente când realitatea se crapă, iar din partea cealaltă, din întuneric, unde ar fi conductele lumii subterane, îți intră un aer rece în ochi, nu poți privi, te retragi, ai impresia că după un somn îndelungat te trezești acolo, între vagoane, într-un tren în mișcare, zgomot, furie, te zguduie și tu trebuie să iei o decizie“. Deciziile celor doi îi aduc într-un punct al destinației finale, un punct violent în care, dacă Geo Paraschiv ar murmura un nou reportaj, ne-ar spune că nedreptatea a învins, că a fost victima celor bogați, a celor gata să-și ia tălpășița spre o nouă planetă, conform convingerilor și teoriilor sale.
Din mijlocul acestui vortex conspiraționist, din amalgamul de deziluzii trăite de Geo și Adina la un loc, chiar dacă pe traiectorii diferite, Mihai Radu convinge printr-un roman de o intensitate perfect dozată, cu personaje care sunt la un pas distanță de centrul unei societăți care nu mai pune omul pe primul loc.
Dacă Geo nu primește niciodată o a doua șansă, tocmai o astfel de carte se dovedește cel mai bun exemplu al modului în care literatura ne aduce mai aproape de ceea ce nu vrem să vedem, de ceea ce ne e teamă să recunoaștem sau să admitem când e prea târziu. Romanul Respiră! reușește să aducă umbrele mai aproape de noi tocmai pentru a le face să se rătăcească în lumina puternică a adevărului scos la iveală, oricât de amar, incomod sau trist ar fi acesta.
Mihai Radu, Respiră!, Iași, Editura Polirom, colecția Ego. Proză, 2024