Criticii si-au adus contributia, varsind singe literar cel mai adesea vinovat si dind nastere la numeroase comentarii: mai intii Eugen Negrici, in malitioasa carte Iluziile literaturii romane; apoi Nicolae Manolescu, cu groasa Istorie a literaturii romane, pe care o tara intreaga inca o asteapta in librarii.
Anul nu e deloc sarac in evenimente literare, cum se vede. Au aparut carti-eveniment sau cel putin carti ce au putut fi utilizate ca pretext pentru evenimente.
S-au scris romane ca si anul trecut, ca si acum doi ani, s-a scris si poezie, uneori cu gratie, alteori cu siguranta impunitatii. Nu despre asta as vrea totusi sa vorbesc aici, ci despre altceva: anul acesta au fost editate doua carti reprezentind cele mai bune scrieri despre Eminescu ale deceniului.
In ianuarie a aparut la Cartea Romaneasca Eminescu. Negocierea unei imagini, de Iulian Costache, iar putin dupa aceea, Editura Art a tiparit cartea Ilinei Gregori, Stim noi cine a fost Eminescu? – reluarea studiului autoarei din anul 2002, Eminescu la Berlin, completat cu noi si indraznete lecturi. Pentru cine nu stie, este vorba despre niste veritabile schimbari in paradigma receptarii lui Eminescu, ceea ce, in cultura noastra, desemneaza intotdeauna o cotitura istorica in orientarea studiilor literare.
O analiza a mitului eminescian fara patima si partinire
Iulian Costache alege recursul la istoria textului, la circumstantele nasterii lui si la contextul epocii, realizind poate cea mai convingatoare abordare culturalista din critica romaneasca de pina acum.
Analiza mitului eminescian fara patima si partinire, ascultarea tuturor vocilor care s-au facut cindva auzite in preajma operei marelui poet, lectura atenta a textelor in „lumea lor”, care nu semana asa de bine cu „lumea noastra”, a cititorilor, sint atuuri ale unei carti de exceptie.
Acest model de critica va face pui, cu siguranta, si va fi spre folosul scolii romanesti si al istoriografiei literare.
Un tablou vast al lecturilor poetului
Ilina Gregori, autoare stabilita la Berlin, prefera o lectura la pas a operei si manuscriselor poetului, recurgind la studiul variantelor de fiecare data cind e posibil, dar nu pentru a le reaseza ierarhic in cadrul unei lecturi subiective, proiective si capricioase, ci pentru a valoriza totul in egala masura.
Gregori priveste ansamblul textelor eminesciene ca avind o viata a lor, mai exact ca fiind viata insasi a poetului, urma fidela si tradatoare in acelasi timp a acestuia. Cu o competenta impresionanta, ea recurge la tabloul vast al lecturilor poetului, preferind sa-si denumeasca subtila interpretare a operei berlineze a acestuia cu o formula modesta si gratios-inadecvata: „onirobiografie”.
Este o forma devotata de hermeneutica, cu satisfactii nebanuite pentru specialist, ca si pentru amator.