Intram intr-o epoca de tulburare, un moment straniu-n care oamenii gasesc lumina in miezul disperarii si vertijul la capatul propriilor lor sperante. Momentul e si unul religios, intr-asta constind primejdia. Oamenii dori-vor sa asculte vocea Autoritatii si multe idei bizare despre ce-ar fi aceasta Autoritate se vor naste-n fiecare minte. Familia se va arata din nou drept Temelia cea mai onorata si laudabila a societatii, numai ca aceia dintre noi ce vor fi intrevazut si alte posibilitati parcurge-vor numai miscarile, fie ele si miscarile dragostei. Publicul, avid de Ordine, va invita multi indivizi indaratnici si straini de compromisuri s-o impuna. Tristetea gradinilor zoologice se va asterne peste societate.
Tu si cu mine, ce tinjim de dorul unei apropieri neprihanite, vom refuza sa pronuntam pina si cuvintele dintii ale desfatarii scrutatoare de teama unor represalii. Toata disperarea va trai in spatele unei minciuni. Jur insa ca ma voi afla in raza de actiune a propriului tau parfum.
Cit de grava pare luna asta seara, ca obrazul unei Fecioare de Otel in locul vechiului idiot confuz.
Daca esti de parere ca Freud este, acum, dezonorat, alaturi de Einstein si de Hemingway, asteapta sa vezi ce au sa faca cei ce-mi urmeaza cu tot parul asta alb.
Va exista insa o Cruce, un semn, pe care unii au sa-l inteleaga; o intrevedere-n secret, o prevenire, un Ierusalim ascuns intru Ierusalim. Purta-voi, ca totdeauna, straie albe si am sa intru-n Locul cel mai Tainic, cum, generatie dupa generatie, vom fi facut de cind ne stim, ca sa implor, sa cer si sa justific. Intra-voi in odaia Miresei si a Mirelui, atunci, si nimeni nu ma va urma.
N-aibi grija,-n viitorul proxim vedea-vom si vom auzi mult mai multe lucruri de-acest fel venind din partea unor insi ca mine.
Ai cinta si tu
Ai cinta si tu
de te-ai afla
intr-un asemenea loc – nu
te-ar mai preocupa deloc
dac-ai fi-n stare sa-i lasi paf
pe toti
ca un Ray Charles sau o Edith Piaf
Ai cinta
ai tot cinta
nu pentru tine
ci pentru-a fauri un sine
din invechita hrana
ce putrezeste-n maruntaiele astrale
si-n rabufnirea fara dragoste
a rasuflarii gurii tale
te-ai face cintaret
mai repede decit iti ia
sa urasti farmecul unui rival
si dragul meu
luat de val
ai tot cinta
ai tot cinta
si tu
Cind beau
Cind imi beau scotch-ul de 300 $
in compania lui Roshi
mi-astimpar orice sete – si
un song pe buze-mi vine
se-ntinde o femeie linga mine – si
orice dorinta ma imbie
sa ma ghemuiesc in pielea goala
intre salivindele ei falci
Ajunge, strig, ajunge
Roshi imi umple insa iar paharul
si ma chinuie noi patimi
pofte noi
De pilda cad
intr-o tulipa
(careia nu-i mai dau de fund)
sau ma cufund pravalnic si nocturn
intr-o imperechere sexuala nadusita
cu cineva aproape de doua ori mai mare
decit
pe bolta
Ursa Mare
Cind maninc carne cu Roshi
patrupedele
nu mai dau tipat si
bipedele
nu-ncearca sa mai zboare
iar somonul roz si
stors de vlaga
se intoarce,-n mina mea, acasa
in timp ce lupul lui Roshi
muscindu-si lantul rupt
face senzatie
in chilie
imprietenindu-se cu toata lumea
Cind ma ghiftui cu Roshi –
si Ballantine-ul curge
mi se strecoara pinii-n sin
iar marii si plictisitorii
bolovani suri
ai lui Mt. Baldy
mi se tirasc in inima – si
se infrupta toti si toate cu
grasimea delicioasa si
cu popcornul cu brinza, alb,
sau cu tot ce-si vor mai fi
dorit
in acesti ani din urma
Prabusirea lui Zen
Cind pot sa-mi inghesui fata-n acel loc
luptindu-ma cu respiratia
pe cind ea-si coboara degetele impaciente
pentru-a se desparti
pe sine-n doua
sa pot sa-mi folosesc intreaga gura impotriva
propriului ei nesat,
cea mai intima infometare-a ei –
de ce mi-as mai dori iluminarea?
Sa-mi fi scapat, oare, ceva?
Sa fi uitat tintarul de ieri seara
sau flamindul spectru al urmatoarei zile?
Cind pot sa ratacesc pe acest deal
cu un cutit in spate
din pricina ca am baut prea mult Chiteau Latour
desertindu-mi inima in valea
luminilor din Caguas
si sa inghet de spaima cind ciinele de paza
iese din hatisuri salivind
si refuza sa ma recunoasca
si iata-ne, da, nedumeriti pe amindoi
cu privire la cine-ar trebui
sa-l ucida cel dintii pe celalalt –
iar eu ma misc si el se misca,
se misca si ma misc,
de ce mi-as mai dori iluminarea?
Sa-mi fi scapat ceva?
Exista oare lume
sa n-o fi strins in brate?
Exista os pe care sa nu-l fi sterpelit?
Cind lui Iisus ii sint atit de drag incit
singele din inima-i irumpe
iar eu urc o scara de metal
inspre gaura din pieptul sau, facuta
de-o amaraciune mai mare decit China
si patrund in cea mai launtrica-ncapere
investmintat in straie albe
ca sa implor si sa ma rog:
„Nu pe acesta, Domnule. Nu pe acela,
Domnule. Va implor, Domnule”
si cind privesc prin ochii Lui
cum neajutoratii-s batjocoriti din nou
iar sfircul tandru-mbobocit al omenirii
e prins in clestele puterii,
al muschilor si-al banilor murdari –
de ce mi-as mai cauta iluminarea?
Sa nu fi recunoscut oare vreo libarca?
Vreun vierme-n glodul maiestatii mele?
Cind „barbatii-s prosti iar femeile sint nebune”
cind toata lumea doarme-n San Juan si Caguas
cind toata lumea, in afara mea, iubeste
si au cu totii o religie si-un iubit
ca si un mare geniu al
singuratatii –
Cind pot sa ma pis pe toate
universurile, dupa cum pot despuia femeia
fara ca, baremi, s-o ating
iar urina ma trimite dupa treburi
si-mi pot oferi uriasii umeri de argint
lunii cit o gamalie de chibrit –
Cind ca de-obicei mi-e inima ucisa
de evanescenta splendoare a cuiva
si plan dupa plan
se sting asemenea regatelor analfabete
si, uite, gifii pe drum
in sus spre gara
incomparabilei izolari
a Saharei
si bat aerul in spuma unui cocon intunecat
al uitarii fara de eforturi –
oare de ce-as mai tremura pe-altarul
iluminarii?
si la ce bun mi-as mai dori un zimbet
infinit?
Ceata pornografiei
cind te-ai ridicat din negura
pornografiei
cu vorbaria-ti despre casnicie
si orgii
eram abia un baietel
de cincizeci si sapte de ani
incercind sa fac bani rapid
pe banda-ntii
era cu un deceniu prea tirziu
in cele din urma insa am facut-o
pe cea mai frumoasa fata
a stingii religioase sa ajunga
cu buzele
in locul fara soare
arta cintecului
imi era in oase
cafeaua-si dadea duhul pentru
mine
nu raspundeam nicicind
la telefon
si spuneam cite-o rugaciune
pentru oricine apela
fara sa lase vreun mesaj
asta era viata mea-n
Los Angeles
cind tu ti-ai scos incetisor
jerseul galben
iar eu am salivat asupra
coapselor tale baietesti
incercind sa-ti fiu sot
intentiilor
intunecate si materne
iti multumesc
pentru cintecele greoaie
pe care le-am dus la bun sfirsit
in loc sa te…
mai des
si pentru orele pe care mi le-ai permis
pe o rogojina neagra de
meditatie
complotind cu esuatu-mi
pedigree
aristocratic
darea jos din scaun a trivialitatii
si indreptarea Americii
cu sirma ghimpata
si metronomul
rimei
iar acum ca nu mai sintem
am o mie de ani
sa-ti spun cum ma ridic
pe tot ce se ridica
cum am devenit acel amant
pe care ti-l doreai
care nu are alta viata
in afara frumusetii tale
nude si incovoiate
sub dividendele dorintei tale
o mie de ani am
sa-ti fiu geaman
reflectia iubitoare
care s-a nascut cu tine-odata
iata-ma liber in sfirsit
sa-ti joc o festa sa pozezi
pentru Polaroidul meu
in timp ce pui pe jar
aparatul meu auditiv
cu viguroasele-ti obscenitati
panica ta nu poate
sa ma grabeasca
iar a mea
si umerii mei
cazuti
nerusinatele
vieti ale noastre
sint grinele-mprastiate a ofranda
fata cu inaltimile vertiginoase ale
dragostei noastre
iar cealalta parte
a propriei tale-angoase
e un hamac de naduseala
si de geamat
generatii dupa generatii
de fluturi se imperecheaza
si cad
in vreme ce noi ne tot desfacem
neintelegerile
iar timpul coboara
precum cel mai mic animal de companie al lui D-zeu
ca sa ne linga degetele
pe cind noi dormim
in incilceala de curele si bratari
si, o, dulceata noptilor dintii
si-a celei de a douazeci si treia
si noptile de
dupa moarte si amaraciune
dulceata diminetii acesteia
ea insasi
albinele lovindu-se in zbor
de lujerii de nalba frinti
si ordinea fara cusur
a lucrurilor de pe masa
imponderabila irelevanta
a tuturor fostelor noastre intentii
in timp ce desfacem
si desfacem
orice neintelegere
In miezul iubirii noastre
As vrea acum as vrea atunci
Iubirea-mi sa ti-o dau
Sa te iubesc nicicind si-apoi
De la-nceput s-o iau
Toti franjurii centurii mele
Plecarea Alexandrei
(dupa Zeul il abandoneaza pe Antoniu, de C. Kavafis)
Noaptea se facu subit mai rece.
Micu-i zeu se pregatea sa plece
cu, pe umar, printre guarzii tandrei
tale inimi, paru,-n vint, al Alexandrei.
Ei ating lumina, radiind
dincolo de gama-ti cea mai larga;
cad, apoi, incolacindu-se de jind,
pe cind vinul curs ii face leoarca.
Toate simturile te-au tradat: cosmarul
piere-n zorii zilei copilandre.
Zi-i adio,-n gind, cu tot amarul,
preapierdutei tale Alexandre.
Chiar daca ea-ti doarme pe matasuri
si, din somn, te scoala c-un sarut,
n? spune ca doar ti s-a parut,
ci, lucid, dezastrul sa ti-l masuri.
Si, ca unul care stie ca fiesta
e, dintru-nceput, pe duca, du-te
la fereastra. – Bea paharu-acesta
plin de risul celei, azi, pierdute.
Tu, care-ai avut onoarea unei
nopti prelungi, cu ea, de-amor insomn,
zi-i adio celei care,-n clarul lunei,
pleaca dupa-acela ce-i e domn.
Pentru ca o presimteai de mult,
fii adeptul limpezimilor perfecte,
nu fi las, nu-ti fa obiect de cult
dintr-un joc de c?uze si efecte.
Tu, cel tulburat de-un tilc al carui
cod s-a spart si-al crucii fara Christ,
un adio,-atit mai poti sa-i darui
celei disparute-atit de trist.
Hydra, Grecia – septembrie 1999