Manolescu m-a surprins placut cu pofta de contrariere si cu tineretea textelor din istorie. Sint vechile lui teorii, nu m-a surprins cu orientarea catre receptarea critica (cu unele consecinte extreme: textul despre Eminescu este, de fapt, despre Negoitescu) sau catre anumiti autori interbelici, in detrimentul altora. Dar mi-a placut atitudinea transanta fata de un Noica – sper sa se si dezbata in consecinta. Istoria nu are prea mult nou, dar impresioneaza ca obiect polemic fata de ceaslovul lui Calinescu. In plus, desuetudinea dorintei de a face „istorie literara” are ceva jucaus si ironic care nu m-a destabilizat in timpul lecturii. Eugen Negrici intra intr-un registru asemanator, cu un gust al contestarii, dar fara iesirea din cadrul discutiilor de salon – un soi de „as fi vrut sa scriu mult cit a scris Manolescu, dar mi-a pierit cheful tot recitind literatura postbelica”.
Rubik, o carte puzzle scrisa de peste 20 de oameni, este un eveniment demn de notat, desi sint constient ca e usor de facut varza, daca vreun critic (sau vreun cititor) se trezeste cu fata la cearsaf. Mie mi-au placut vulnerabilitatea ei si toate umbrele din unghere pe care le lasa o marturie a unor oameni posedati de demonul scrisului si de micutul demon scriitoricesc Simona Popescu.
Inertia n-a fost intotdeauna benefica, am citit destule carti proaste vindute ca fiind foarte bune. Si n-am avut rabdare prea mare sa caut diamante in marea de anonimi publicati. E crud, dar asa a fost. Se poate sa fi devenit si mai superficial decit eram.
A fost un an foarte bun pentru traduceri, s-a micsorat si mai mult distanta dintre ce se citeste in afara si ce se publica aici. Tare-mi e ca vin vremuri grele si pentru edituri si ca vom vedea anii astia ca pe unii de gratie: anii in care tinerii erau publicati pe rupte, iar traducerile din toti si toate erau la nasul nostru imediat. Am fost rasfatati, vom avea destule de recitit in urmatorii ani…