În capitolul dedicat eticii iubirii din volumul Totul despre iubire. Noi perspective (traducere în limba română de Laura Sandu, Editura Magga Books), bell hooks pune accentul pe o nouă configurație a relațiilor de atașament, vizibilă în multiple sfere de acțiune – politică, religie, locuri de muncă, spații domestice, relații intime: „Trezirea la iubire nu poate avea loc decât dacă renunțăm la obsesia noastră pentru putere și dominație“. În siajul eticii iubirii, teoretizate de feminista de culoare, putem vorbi de un salt recent al dramaturgiei locale spre deconstrucția dependenței personajelor feminine de personaje masculine care ocupă spațiile puterii autoritare.
În ultimii ani, angajamentul pentru o etică a iubirii transformatoare, o etică a grijii și sprijinului vindecător, devine prezent din ce în ce mai pregnant în textele unor autoare preocupate de structurarea unei dramaturgii a atașamentelor bazate pe alte fundamente decât dominația masculină. Teme ca suroritatea, maternitatea, explorarea abuzului sistemic împotriva femeilor, perpetuat și internalizat, violența domestică, traumele transgeneraționale, abordate dintr-o perspectivă intersecțională, ajung să capete tot mai multă vizibilitate în texte care își propun să investigheze alte posibile reconfigurări afective. Alte teritorii ale eticii iubirii.
Automat, noile linii tematice de forță duc la reconstrucții esențiale ale raporturilor de reprezentare scenică. Textul de teatru, fiind gândit în relație directă cu spațiul scenic, structurile dramatice articulate în jurul unor asamblaje relaționale diferite duc la structuri de reprezentare care anihilează stereotipuri de gen.
Reprezentarea clișeizantă a femeii pe scenă – femeia sexualizată, obiectificată, femeia dependentă exclusiv de personajul central masculin și portretizată doar ca apendice al acestuia (iubită, soție, amantă etc.), femeia victimă și de foarte puține ori prezentată în poziția celei care schimbă un traseu unilateral definit, femeia care acceptă subalternitatea ca pe o vină personală, nu ca pe o situație temporară cauzată de multiple determinări sociopolitice, are la bază o construcție dramaturgică nonemancipatoare.
Apariția unor colective și a unor autoare care propun o altă reflecție societală asupra corpurilor feminizate contextualizează transformator o nouă etică dramaturgică a iubirii. Compania de teatru independent feminist rom Giuvlipen a dezvoltat o dramaturgie cu problematici și personaje feminine care propun o contraofensivă literară, un contrapunct performativ la un imaginar stereotipizant și profund stagnant. Piesele și spectacolele companiei au în centru destine ale unor femei rome, care intră în coliziune cu patrimoniul (i)material al clișeelor perpetuate, producând o ruptură în invizibilitatea moștenită. De asemenea, piesele unor autoare ca Alexandra Felseghi – Nu mai ține linia ocupată, Acasă, Alexa Băcanu – Visul, Nicoleta Esinencu – Evanghelia după Maria, Apocalipsa gospodinelor, Elena Vlădăreanu – Habemus bebe, Alice Monica Marinescu – Matern, pentru a numi doar câteva demersuri care abordează tematici feministe, propun perspective intersecționale revigorante și eliberatoare. Perspective de care scenele dominate de prezențe masculine au nevoie mai mult decât oricând.
Mihaela Michailov este dramaturgă, critic de artele spectacolului, educatoare culturală feministă, coordonatoarea Masteratului de Scriere Dramatică, UNATC „I.L. Caragiale“ București.