Mi se pare că ce citești, împreună cu ce trăiești, împreună cu poziția social-identitară (gen, etnie, clasă, sexualitate ș.a.) pe care o ai, îți formează scriitura. Ce citești e deosebit de important, pentru că îți dă noțiunile și cadrul discursiv în care ai putea să-ți integrezi experiența de viață și îți dă modele de literatură care te reprezintă sau nu. Altfel, dacă ești o tânără fată care scrie, de exemplu, și citești scriitoare contemporane importante care scriu autoironic la granița cu ura de sine, cinic, violent, exotizant sau fetișizant, în moduri aparent „realiste“ și de fapt bully, fie despre personaje care le reflectă identitățile, fie despre alte femei, sau persoane din categorii sociale deja vulnerabilizate, înveți că așa se scrie.
Eu am învățat, am dezvățat, am învățat iar, din alte cărți. Reprezentările adesea defăimătoare din literatura română contemporană m-au făcut pentru mult timp să nu o mai citesc, cel puțin cea publicată de edituri mari sau împământenite de multă vreme în contextele literare locale. Sau edituri care n-au nici o poziție asumată clar despre politica lor editorială.
După zeci de cărți ale căror lectură mi-a creat disonanță cognitivă (între realitatea mea și cum scriau sau erau scrise fete ca mine) și mi-a făcut rău psihic, în urmă cu mai mulți ani m-am îndreptat spre literatură din alte spații și/ sau din alte timpuri. Literatura scrisă de scriitoare și scriitorx feministe, queer, antiautoritare ș.a., precum Ocean Vuong, Ursula K. Le Guin, Maggie Nelson, Octavia Butler, Elena Ferrante, Lulu Miller, Janette Winterson, Audre Lorde, Édouard Louis, Doris Lessing, Cella Serghi, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Maria Banuș și multx altx, m-au susținut să dezvăț modurile violente, (auto)denigratoare de scriitură absorbite din lit.ro a anilor 2000 și de după, și să mă îndrept spre niște valori precum grija, curiozitatea, vulnerabilitatea, empowerment-ul pentru cex care se confruntă cu multiple bariere în societate, dreptatea socială, solidaritatea și conținerea unor adevăruri multiple în scrisul meu.
Recent mi-am propus să reiau lecturile de literatură română (în special din Republica Moldova) mai mainstream și, la una dintre primele cărți, scrisă de un autor, m-a lovit acest casual sexism și obiectificare a corpurilor de femei, de care pare că nu mai scăpăm în literatură și în patriarhat. Am pornit cu încredere în lectura cărții, scrisă echilibrat în mare parte, și cu atât mai tare m-au bulversat mențiuni complet random despre cum arată sânii stewardesei, fustița angajatei de la bancă etc. Uitasem cât de cotidian, facil, „natural“ apare sexismul în literatură, cât de „natural“ un autor condimentează orice situație din carte – situație al cărei scop nu e să descrie o interacțiune erotică – cu o mențiune despre părți ale corpurilor femeilor, care par că există acolo doar pentru a gravita în jurul personajelor bărbați și a le decora scenele. M-am întrebat, din nou: cum să te simți safe ca femeie într-o astfel de lume și literatură patriarhală, când ochii bărbatului cu care vorbești despre un card bancar îți examinează și fragmentează corpul? Dar ca persoană romă, într-o literatură a neromilor, unde ești mereu celălalt, sau ignorată, sau dezumanizată și defăimată extrem? Dar ca persoană LGBTQIA+, descrisă în toate modurile posibile, mai puțin cele care îți recunosc demnitatea?
Felul denigrator și dezumanizant în care erau reprezentate femeile queer într-un roman al unui autor din literatura română contemporană a fost motivul pentru care am ales să explorez (și) acest subiect, în unul dintre firele narative importante din romanul meu de debut. Reprezentările respective au fost sufocante și singura cale să aduc aer (pentru mine, pentru toatx care s-au simțit la fel) a fost să scriu altceva. Între timp, sunt multe scriitoare, scriitori și scriitorx care scriu altceva, altceva cu demnitate și vulnerabilitate. Maria Martelli, Alexandru Adam, Mădălina Oprea, Nóra Ugron, Ada Eliane, Mihaela Michailov, Tudor Pop, Alina Purcaru, Medeea Iancu, Iuliana Lungu sunt doar câteva nume care îmi vin în minte, de căutat și de citit, la fel și multx scriitorx din Cenaclul X, care îmbină scrierea unei literaturi asumat feministe, politice, cu organizarea unui grup literar nonautoritar (de citit antologiile colective).
Îmi vine în minte citatul din Audre Lorde, „The master’s tools will never dismantle the master’s house“, și ideea că toate persoanele expediate social în categoria „celălalt“ (care, adunate împreună, compun de fapt majoritatea), să-și scrie limbajul, poveștile, legendele, mărturiile, romanele, poeziile în propriile cuvinte, desfăcând iar și iar moștenirea patriarhală/ rasistă/ homofobă/ transfobă, lărgind continuu ceea ce înseamnă azi literatura, spre o lume mai blândă și neasupritoare.
Sașa Zare este un pseudonim literar al scriitoarei Carolina Vozian. În scrisul său explorează, printre altele, tot ce e necuviincios/ sentimental/ rușinos/ hibrid/ ascuns/ straniu – queer, de la afect până la limbaj. Dezrădăcinare este primul său roman, publicat în 2022 la editura FrACTalia.