Ioana Stăncescu publică la Editura Trei Tăcerea vine prima, „o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu-ți permite să lași cartea din mână“, cum scrie Gabriela Adameșteanu.
„La noi în casă tăcerea ține loc de multe“, spune Dora, eroina romanului, încercând în felul acesta să ne atragă atenția nu numai asupra titlului experienței de viață pe care ea o trăiește, dar și asupra unei răni a singurătății pe care o poartă din copilărie și care sângerează de atunci fără încetare. Ca și primul său roman (Tot ce i-am promis tatălui meu, Editura Trei, 2020), Tăcerea vine prima este scris tot la persoana întâi, ceea ce conferă narațiunii o adevărată forță, dar mai cu seamă o impresionantă empatie cu faptele de viață povestite. Am invitat-o pe Ioana să spună mai multe lucruri despre cartea ei pentru „Suplimentul de cultură“. Îi mulțumesc că a acceptat să răspundă întrebărilor mele.
După promisiunile din romanul tău precedent, iată, vii acum cu un alt volum tot atât de percutant și care confirmă, dacă mai era nevoie, realul tău talent de prozatoare. Cum ai trăit scrisul Tăcerii? Se spune că provocarea unui al doilea roman este mai grea decât cea a unui debut. Confirmi lucrul acesta?
Mi-a fost teamă de acest al doilea roman. După ce Tot ce i-am promis tatălui meu a fost laureat la Festival du premier roman de la Chambéry, în 2021, m-am simțit cumva presată, cel puțin în mintea mea, să dovedesc că nu a fost o întâmplare acel premiu și că eu chiar știu să scriu. Am fost așa de speriată să nu dau greș, încât am decis să mă pun cu burta pe carte și m-am înscris la cursuri de scriere creativă. Ei bine, în loc să mă liniștesc, am intrat și mai tare în panică, mai ales când am văzut cât de mulți oameni scriu și o fac foarte bine. Dar cu ocazia acestor ateliere am intrat într-o comunitate foarte faină, iar avantajele apartenenței la un grup sunt extraordinare. Față de prima carte, apărută în pandemie, pe vremea când nu auzise nimeni de mine, cea de-a doua este clar mai vizibilă. Contează enorm ca lumea să vrea să te citească și să aleagă cartea ta de pe raft, mai ales acum, când se scrie și se publică multă literatură română contemporană. Cât despre scrisul Tăcerii, să zicem că a fost un drum lung (a durat patru ani până să am un manuscris de care să fiu mulțumită), anevoios, cu strâns din dinți, la capătul căruia, dacă nu aș fi ajuns la atelierul de scriere ținut de Simona Antonescu, poate că nici nu aș fi avut cartea de față. A fost un atelier în care am reușit să privesc textul din alt unghi decât cel la care mă gândisem inițial și în care mă blocasem și asta m-a ajutat să obțin povestea așa cum este ea astăzi.
Dora, personajul tău, scrie încă de la începutul cărții această frază premonitorie: „Nu se poate să duci o viață în care să nu se petreacă nimic demn de povestit“. Care a fost la tine viața sau viețile din care te-ai inspirat și, în general, cum privești ca scriitoare lumea din jurul tău?
Să știi, Dan, că mie îmi plac poveștile despre nimic, în care extraordinarul se construiește doar din felul în care povestitorul reușește să-și aleagă cuvintele. E ca și cum m-aș afla într-un bazar cu mirodenii din care încerc să aleg exact acele condimente care, împreună, reușesc să dea gust bun mâncărurilor. Cam așa sunt cuvintele pentru mine, mirodenii. Am recitit de curând Insuportabila ușurătate a ființei a lui Kundera și spune el la un moment dat că „romanul nu e o confesiune a autorului“ și că „personajele lui sunt posibilități care nu s-au realizat“. Tăcerea vine prima este o carte cu existențe inventate, dar în care se regăsesc frânturi de viață ba trăită, ba auzită. Sunt foarte atentă la ce se întâmplă în jurul meu, la ce vorbesc oamenii, la cum se poartă, la cum arată. Absolut orice și oricine poate să devină subiect, așa că mintea mea lucrează tot timpul. Chiar și când nu scriu, îmi iau notițe. Am fel de fel de agende cu care mă plimb după mine și în care notez tot. Cu una dintre ele dorm la capul patului, că nu se știe ce visez. Nu întâmplător apar fel de fel de vise în romanul meu.
Tăcerea de care vorbeam în introducere și care dă titlul cărții ridică o mulțime de întrebări. Tot o mulțime de sinonime ne vin la îndemână: mutism, tristețe, izolare etc. Care este sensul pe care Dora îl dă, mai ales atunci când o compară cu puținătatea și ascuțișul vorbelor celor apropiați?
Tăcerea este, de fapt, o formă de singurătate și de însingurare. Personajele din familia Dorei se folosesc de cuvinte ca de niște arme cu care îi pot răni pe cei din jur. Și fac asta pentru că ei înșiși au fost răniți. Cred cu tărie că un om răutăcios sau agresiv este, de fapt, un om nefericit sau suferind. Ei bine, în carte tăcerea este liantul care unește destinele unor oameni triști. Este un personaj în sine, la fel cum este și absența – ba a iubirii, ba a bărbaților. Este o poveste în care contează mai mult ce lipsește, decât ce există.
„La noi în familie femeile au suferit de inimă și de singurătate“, scrie Dora la moartea bunicii. Este și acesta un sinonim valabil, poate cel mai puternic?
Exact. Iar cea mai dureroasă formă de singurătate este lipsa iubirii. Ne simțim singuri când nu ne simțim iubiți. Iar neiubirea asta vine odată cu multă tăcere, cu durere, cu frustrare și cu multă frică. Omul neiubit se teme și se înrăiește și de multe ori își ascunde spaima și suferința în spatele altor sentimente. Mai bine rău decât vulnerabil, iată un sfat cu care au crescut generații întregi de oameni.
De ce ai optat pentru tripticul generațional feminin mamă-fiică-nepoată și de ce bărbații sunt absenți?
Am început să scriu această poveste în pandemie, când orașul era pustiu, noi eram izolați în case și angoasa se instalase de-acum comod în mintea mea. Și m-am gândit că, dacă eu mă simțeam prinsă într-o realitate din care nu știam cum să ies, ce-ar fi să imaginez un personaj care să fie captiv în niște relații de familie din care să nu reușească să scape. Așa a apărut ideea acestui triptic generațional, care, la drept vorbind, merge cu o generație și mai în urmă. Avem, așadar, patru generații de femei. Și am vrut să perpetuez o tară de familie, ceva care să le unească pe aceste femei și care să le justifice răutățile și cuvintele ascuțite. Și-așa am ajuns la bărbați, sau mai degrabă la lipsa lor. Mi i-am imaginat plecați, ieșiți din relații, dar nu neapărat pentru că sunt egoiști sau vinovați. Ci pentru că au fost reduși la tăcere în niște familii unde totul se bazează pe raporturi de forță. Cine conduce, cine e cel mai puternic, asta e de fapt întrebarea la care se chinuie să răspundă femeile și bărbații din povestea mea.
Dora se confruntă cu două realități ineluctabile. Mai întâi cea a mamei cu problemele ei „fără ieșire“, ca „o pătură de mătasea-broaștei urât mirositoare, sub care sufletul ei stătea prins și îmbibat de tristețe“. Ce ne poți spune despre această relație pe care psihologii n-ar ezita să o numească ca fiind una toxică?
Relația Dorei cu mama ei are o dinamică, din păcate, des întâlnită și anume cea în care mama își prelungește propria viață cu cea a copilului. Mă gândesc că toți părinții se proiectează mai mult sau mai puțin conștient în viețile propriilor copii. Hai să fim serioși, pe undeva cu toții avem așteptări de la copiii noștri și suferim când lucrurile nu se petrec așa cum vrem noi. Dar mama Dorei nu consideră asta ca fiind o problemă. Ea face parte dintr-o generație de adulți indisponibili emoțional, în care raportul cu propriii copii este de tipul dominant-dominat. Părintele nu este menit să ofere dragoste și confort, cât să aibă dreptate și să decidă ce e mai bine și mai sigur.
Dar cea cu Flavia aflată la vârsta adolescenței, fiica „tot timpul tristă“ a Dorei? „O infecție, așa se simte durerea fetei mele“, spune Dora.
Dora este prinsă ca într-o menghină între mama ei, atotștiutoare și veșnic nemulțumită, și Flavia, ajunsă la vârsta când se crede atotștiutoare și se simte veșnic nemulțumită. Cumva, și mama Dorei, și fiica ei sunt la fel de imature emoțional, dar din motive diferite, iar Dora trebuie să le facă față amândurora. Ea nu este neapărat o mamă mai bună și mai iubitoare decât mama ei, ci doar mai conștientă de propriile falii. Iar această conștientizare la care cititorul asistă pe tot parcursul cărții îi va permite personajului să evolueze până la a ajunge să rupă tăcerea, provocând prin asta și schimbarea dinamicii cu propria mamă. Revenind la Flavia, aici am pus la bătaie, ca să zic așa, experiența mea din anii când fiică-mea era la început de adolescență și când mi se părea că un soi de abur plin ba de tristețe, ba de furie plutea prin toată casa. E foarte greu să stai în aceeași casă cu nemulțumirile copilului tău, chiar și cu cele normale, date de vârstă. Iar Dora asta trebuie să facă, să accepte că fata a ajuns la vârsta la care vrea să fie din ce în ce mai mult Flavia și din ce în ce mai puțin copilul ei. Este un proces de maturizare a Dorei mai degrabă decât unul de creștere a Flaviei.
Îmi place cu toate acestea să o privesc pe Dora nu ca pe o ființă resemnată, ci ca pe o tânără femeie ce tinde spre fericire, generoasă. Nu este ea cea care spune că Flavia este „cea mai bună și mai frumoasă variantă a mea“?
Ca și Ada, personajul principal din Tot ce i-am promis tatălui meu, Dora face parte din generația femeilor și mai ales a femeilor-mame care au descoperit viața de după patruzeci de ani. Maria Pourchet, o scriitoare pe care tu o cunoști foarte bine, îmi povestea apropo de protagonista din romanul ei Feu (Focul, n.r.) că abia după patruzeci de ani, femeia reușește să se „maternizeze“, cu alte cuvinte să poată să aibă grijă de ea și să se placă. Dora se străduiește să se placă, încearcă să-și dea voie să iubească, să-și facă curaj, dar lucrurile sunt complicate cât timp în viața și în mintea ei există o voce a mamei, mai puternică decât toate celelalte și, mai ales, mai critică decât toate celelalte. Ca să schimbe ceva în viața ei, Dora trebuie să schimbe ceva în vorbele mamei.
Bine, Dora este și o ființă sentimentală, ușor naivă poate, dar sinceră, care își arogă dreptul la fericire. Este timpul să ne-o prezinți mai pe larg pe această mamă cvadragenară, divorțată, salariată la Achiziții și care caută un âme sœur pe rețelele de socializare. Cine e, de fapt, Dora? Am putea vedea în ea un model generațional din lumea de azi din care te-ai inspirat?
Uite că, fără să vreau, am anticipat întrebarea ta cu răspunsul meu anterior. Cred că da, cred că putem vedea în Dora, ca și în Ada, un model generațional. De altfel, de la începutul lui aprilie, de când a ieșit cartea pe piață și până acum, am primit nenumărate reacții de la cititoare cum că „vai, eu sunt exact ca Dora“ sau „așa se poartă și fiică-mea cu mine“, „fix așa mă cert și eu cu maică-mea“. Personajele mele nu au nimic spectaculos. Nimic din ceea ce se întâmplă în roman nu este nemaivăzut. Ce este „altfel“ în cartea mea este accesul pe care eu, autor, aleg să i-l ofer cititorului, la mintea personajelor și la gândurile lor cele mai ascunse. Este ca o tăietură prin care poți să vezi foarte clar. Îmi place să mă servesc de cuvinte ca să apuc sentimentele și să le desfac ca pe niște păpuși Matrioșka, până dau de sămânța aia de durere sau de neiubire din care izbucnește apoi o întreagă dramă. Dora nu sunt eu. Dar Dora aș fi putut fi eu, dacă aș fi fost născută în familia ei și dacă aș fi avut experiența ei de viață.
Nu pot încheia fără să te rog să ne vorbești despre mesajul cel mai puternic al romanului tău, ca un strigăt adresat mamei: cel al nevoii de a fi iubit. Ce ne poți spune despre acest sentiment care răsună ca un ecou chiar și după lectura cărții tale plină de sensibilitate și foarte reușită?
Mă bucur mult să știu că am reușit să scriu o poveste despre tăcere din care, iată, rămâne acest strigăt despre care vorbești și care, chiar și când nu se aude, e tot acolo. Cu toții strigăm mai tare sau mai încet după iubire. Cred că asta facem, de fapt, toată viața: căutăm iubire. Iar dintre toate formele de iubire, cea a mamei este cea mai plină de importanță.
Nu degeaba toate ședințele de psihoterapie se învârt în jurul relației cu mama. Până la urmă este o relație teribilă, dacă stai să te gândești.
Este vorba de relația pe care o avem cu o entitate din burta căreia am ieșit după niște luni de zile. E iubirea de care ne ținem până la moarte, nu degeaba muribunzii își cheamă mama pe patul de moarte, nu copiii. Iată de ce Dora are nevoie de iubirea mamei înainte de iubirea lui Toma.
În același timp, am vrut să ies din tiparul traumelor transgeneraționale în care durerile se perpetuează și să arăt că greșelile părinților nu trebuie să le justifice pe cele ale copiilor. Suntem răspunzători de faptele noastre, luăm propriile decizii, dar le luăm mai ușor și mai fără teamă când știm că putem greși, fiindcă suntem iubiți mai ales de mama.
Galerie foto
