Oltița Cîntec este teatrolog și critic de teatru, doctor în Teatrologie, predă la Facultatea de Teatru a Universității de Arte „George Enescu“ Iași și la Școala doctorală a Facultății de Teatru și Film, Universitatea „Babeș-Bolyai“ Cluj-Napoca. Cum se pare că mai are timp liber, a fondat și conduce Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), care anul acesta ajunge la a ediția a XVII-a, este manager interimar al Teatrului „Luceafărul“ din Iași, după ce mulți ani i-a fost director artistic.
Selecționeră și membră în jurii de specialitate pentru mai multe festivaluri de teatru naționale și internaționale, consultant și coordonator de proiecte teatrale a fost președintă a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, secția română (două mandate, până în 2022, când nu a mai candidat). Semnează articole și studii de analiză teatrală în diverse publicații academice și reviste precum „Critical Stages“, „The Theatre Times“, „Scena.Ro“, „Teatrul Azi“, „Suplimentul de cultură“, „Observator cultural“, „Dilema veche“ etc. Cel mai recent volum publicat este Kitul artistului începător (cu desene de George Roșu, apărut la Polirom, 2024), pe care regizorul Radu Afrim îl descrie ca fiind „incredibil de eficient, nu prea e de ținut în bibliotecă“. Săptămâna trecută, Oltița Cîntec a luat și Premiul UNITER pentru critică de teatru, așa că am spus câteva întrebări, la care, pentru „Suplimentul de cultură“, s-a și răspuns.
În primul rând, felicitări pentru premiu! Ce a însemnat de-a lungul timpului UNITER, cu tot rolul său, și ce înseamnă pentru dumneavoastră primirea acestei distincții?
Mulțumesc! UNITER este asociația oamenilor de teatru din România, e breasla care ne reunește pe toți practicienii. E un organism necesar, dă coeziune mediului profesional, e un stakeholder. Printre evenimentele pe care le organizează se numără și Gala Premiilor UNITER, Oscarurile scenei autohtone, care recompensează cei mai valoroși artiști.
Distincția aceasta e o (re)certificare a contribuției mele la reflectarea critică a fenomenului teatral de la noi și de aiurea. Sunt genul care își ia mereu responsabilitățile foarte în serios, urmăresc cu pasiune spectacole și tendințele estetice, călătoresc în acest scop prin ţară și prin lume, ca analist e obligatoriu să fiu la curent cu ce se întâmplă în circuitul de creativitate scenică. Nu văd cum altfel aș putea să vin cu o reflectare competentă, vie, care atrage cititorii, artiști și spectatori deopotrivă.
În carieră am mai fost nominalizată de alte trei ori – adică am fost în top 3 (sunt câte trei nominalizări la fiecare categorie de premii) de mai multe ori. Ca metodologie, nominalizările pentru fiecare categorie sunt făcute de un prim juriu (compus din trei-cinci critici teatrali), iar în seara galei, un al doilea juriu (alcătuit din doi critici, un regizor, un scenograf, un actor) decide câștigătorul pentru fiecare categorie. Sunt un teatrolog implicat, pe lângă scrisul despre teatru – la nivel publicistic și academic, creez și contexte de expresie artistică. Sunt curator de evenimente teatrale, le concep, le gândesc și le fac posibile, ceea ce nu s-ar putea în absența unei excelente cunoașteri a orizonturilor teatrale. Tot ceea ce fac e o formă de a dărui celorlalți o parte din ceea ce văd, simt, gândesc. Ca să conchid, e un premiu care încununează parcursul mea profesional bogat și consistent. Sper să nu pară arogant, e purul adevăr. Iar premiul de acum a mai relevat un aspect: am mulți fani! Contoarele rețelelor de socializare o probează. Vă asigur că rămân în continuare lucidă!
Pentru a ajunge aici, ați vizionat, ba chiar și participat la making of a nenumărate spectacole. Având în vedere o diacronie pe care ați parcurs-o personal, care sunt, din punctul de vedere al unui critic teatral, punctele tari și punctele slabe pe care le are astăzi teatrul nostru?
Acesta e subiect de carte! O să sintetizez. La puncte tari: existența unor importante platforme de expresie care sunt instituțiile de stat. Ele ar trebui reformate, indiscutabil, se tot încearcă de 35 de ani, încă nu s-a făcut, însă rețeaua lor înseamnă o necesară stabilitate.
Reversul e că din perspectiva resursei artistice, schemele fixe nu favorizează deloc concurența (artele sunt medii competiționale, în care forma de moment e cea care contează). Pentru public și pentru consumul cultural, sistemul etatist e esențial, există ofertă și acces la ea. Firește, și aici e loc de dezvoltare, urbanul mic și ruralul sunt lăsate de decidenți pe tușă, e nevoie de programe naționale pentru ele. Care să ofere artiștilor fără angajamente, absolvenților ce nu pot fi absorbiți de sistemul de stat, șansa de a face proiecte.
Și ajungem la vulnerabilități. Statul ar trebui să fie mult mai atent la sectorul independent, să îi aloce sprijin, să-i aibă în vedere pe lucrătorii culturali liber-profesioniști. Toată societatea ar avea de câștigat.
La nivel estetic, avem creatori îndrăzneți din diverse generații, resurse există pe toate componentele actului artistic. Teatrul nostru ar putea fi mai activ pe direcția promovării sale în străinătate – lipsim, din păcate, din marile festivaluri europene care conferă vizibilitate internațională, am putea realiza coproducții cu acestea, sunt modalități de-a face să se vorbească mai frecvent despre teatrul nostru. E mult de spus pe tema atuurilor și îmbunătățirilor necesare.
În acest volum, Kitul artistului începător. Cum mă fac cunoscut?, apărut de curând, spuneți: „Sunt situații când unii actori nu se aud și publicul deslușește cu dificultate ceea ce spun“. Dar cum deslușește criticul păienjenișul artei dramaturgice în România, unde se întâmplă ca susul să fie jos, iar josul sus?
Cu tenacitate, competență, argumente, prezență susținută. Nu e o profesiune ușoară, în ciuda aparențelor. Adesea sunt invidiată: „ce fain de tine, te plimbi și vezi spectacole!“. Există și o parte nevăzută a aisbergului: o grămadă de timp irosit pe drum (la noi, oriunde călătorești e… complicat), din fericire pentru mine pot scrie în orice condiții, n-am rutine de la care să nu mă abat. Și văd, inevitabil, și foarte multe spectacole proaste, despre unele nici nu mai scriu, mă întristează prea tare. Ce să mai zic de animozitățile pe care le stârnesc când fac observații. De supărările traduse în vorbe de multe ori grele din partea celor încondeiați. Cam acesta e „pachetul“ criticului.
Ca să rezumăm în câteva cuvinte, care e drumul către succes al unui actor?
Drumul e sinuos, cu multe pante abrupte, platouri, piscuri de escaladat valoric, trudă care să exerseze talentul, implicare, echilibru, abordare curajoasă, disciplină profesională, constanță. Nu există rețete, parcursul fiecăruia e personalizat, am enumerat câteva principii de avut în vedere. Să faci echipe, să intuiești oportunitățile, să îți asumi riscuri, să fii prezent, să te reinventezi. Și, foarte important, să știi să gestionezi atât succesul, cât și eșecul, ambele în egală măsură.
Dar, mai grav, al unui critic de teatru?
Ibidem! În cele mai multe puncte. Activitatea critică e solitară, e un exercițiu individual, tu cu instrumentele tale teoretice, grila ta, talentul scriitoricesc, imaginația, capacitatea de empatie, de distanțare, expresivitatea personală. Dar nu exclude coagularea unor grupuri de gândire, de creație, inclusiv cu artiștii. Despre care, în respect deontologic, nu vom scrie dacă avansăm un proiect împreună. În acest moment istoric, criticul nu mai are în arsenal doar o lupă și o peniță ascuțită, e un element dinamic, un catalizator al mediului teatral.