Care-i treaba cu Primavera?
Primavera Sound este, la ora actuală, cel mai însemnat festival de muzică din Spania și unul dintre cele mai bune din Europa. Inițial creat pentru a expune publicul larg la trupele spaniole de noise (un gen de muzică caracterizat de folosirea expresivă a zgomotului, precum noise rock/ pop, glitch, vaporwave etc.), Primavera Sound a debutat în 2001 ca eveniment de o zi în incinta Poble Espanyol, un fel de muzeul satului spaniol în aer liber, aflat în apropierea stadionului olimpic (unde a jucat în acest sezon FC Barcelona), pe Montjuïc. Cum interesul publicului a crescut destul de repede, Pablo Soler, fondatorul festivalului, a luat decizia de a-l extinde la două (2002), respectiv trei zile (2004), apoi de a-l muta într-un spațiu mult mai ofertant, de șapte ori mai mare.
Această mișcare i-a adus și un important element de diferențiere față de competiție, deoarece Parc del Forum, locul unde se desfășoară festivalul începând cu anul 2005, este situat în oraș, exact pe marginea Mediteranei. Zona Forumului din cartierul Sant Martí a fost revitalizată la inițiativa primarului de atunci, Joan Clos, cu ocazia controversatului Forum Universal al Culturilor găzduit de Barcelona în 2004. Pe lângă speculațiile imobiliare despre care s-a comentat intens, dar care (sună familiar?) nu au fost dovedite, evenimentul a lăsat Barcelonei infrastructură și o serie de construcții unice: Parc del Forum are două încăpătoare auditorii, cea mai mare piață din oraș, cu o capacitate de mii de oameni, plus o zonă de plajă.
Dar cea mai spectaculoasă dintre toate este clădirea triunghiulară a Forumului, proiectată de arhitecții elvețieni Jacques Herzog și Pierre de Meuron, cu trei laturi de 180 metri și 25 metri înălțime, care include un auditoriu de 3.200 de locuri și 5.000 metri pătrați de spațiu expozițional, ocupat din 2011 de Muzeul Științelor Naturale din Barcelona.
Cum i-am văzut evoluția în timp
2012 a fost primul an în care m-am bucurat, alături de ceilalți 147.000 de participanți, de ce are de oferit festivalul: după o seară de joi în care i-am văzut, printre alții, pe Franz Ferdinand și Wilco, vineri am avut parte de un megaconcert de trei ore (36 de piese, trei bisuri) cu The Cure, dar am și ascultat pentru prima dată live M83, iar sâmbătă, când cap de afiș trebuia să fie Björk, care s-a retras din cauza unor probleme de sănătate, am văzut Kings of Convenience, Beach House și Chromatics.
Într-o discuție pe care am avut-o atunci cu managerul executiv al Live Music Spain (cel mai mare producător iberic de concerte), îmi spunea că sunt multe festivaluri care își aleg line-up-ul în așa fel încât să atragă turiștii britanici, care ajung să fie majoritari (Benicàssim, sătucul din apropierea Valenciei e un exemplu în acest sens). Numărul britanicilor care vin la Primavera Sound este însă în scădere în ultimii ani, mai ales după Brexit, ceea ce nu se poate spune despre numărul total al vizitatorilor unici.
Deja în 2018, când am participat pentru a doua oară, am văzut diferențele de mărime a mulțimilor din fața scenelor sau de la cozile pentru mâncare, băuturi sau toaletă. Ediția, cu un public total de 217.000 de persoane, a avut headlineri ca Björk (care de data asta chiar a venit), Nick Cave and the Bad Seeds, The National, Arctic Monkeys, Lorde sau A$AP Rocky. Deja caracterul dominant al genului indie (rock, pop sau electro) al festivalului s-a mai diminuat, moda invitării unor artiști din alte zone (hip-hop, rap, techno, EDM) ajungând în cele din urmă și la Barcelona.
Cu ce s-a deosebit însă Primavera Sound a fost zona de inovație prin adoptarea de noi tehnologii și spontaneitate în asumarea unor gesturi politice. Ca răspuns la mișcarea #MeToo, ediția din 2018 a propus sloganul „no callem“ (t.m. nu tăcem), corelat și cu numeroasele acuzații de hărțuire sexuală de la celebrul festival american Coachella. Mai mult, din 2019, organizatorii au venit cu regula „Noului normal“, în care au căutat să asigure un echilibru între numărul artiștilor femei, bărbați sau formații mixte. Femeile artist au reprezentat mai mult de jumătate din total în 2019, față de doar 35% în 2018. Un alt slogan adoptat, „Nimeni nu e normal“, s-a dorit un răspuns la adresa homofobiei și a violenței de gen, în condițiile în care oricum Barcelona este recunoscută ca unul dintre cele mai prietenoase orașe față de comunitatea LGBTQIA+.
Recorduri depășite
Din cauza pandemiei, edițiile din 2020 și 2021 au fost anulate, iar biletele au fost reportate pentru o dată ulterioară. Vânzările precedente, combinate cu dorința oamenilor de a socializa din nou în cadrul festivalurilor, au făcut ca ediția din 2022 să bată toate recordurile. Pentru prima dată s-a luat hotărârea organizării a două weekenduri de festival, care au cumulat majoritatea artiștilor ce confirmaseră pentru edițiile anulate. Rezultatele au depășit toate așteptările: aproape jumătate de milion de participanți la evenimentele care au avut loc în mai multe locuri din oraș, precum și un impact economic de peste 350 de milioane de euro (față de 120 de milioane la ediția din 2019), ceea ce l-a făcut cel mai important eveniment al anului pentru Barcelona după Mobile World Congress.
Gradul de ocupare al hotelurilor a depășit 85% în acea perioadă, fapt pe care l-am resimțit atunci când mi-am căutat unde să stau în primul weekend și pentru care am plătit și de două-trei ori peste prețul cu care fusesem obișnuit până atunci. La intrare, în prima zi, am constatat că rolul brățărilor de la mână a devenit pur decorativ, fără un telefon nu aveai cum să fii lăsat în perimetrul securizat. Însă problema cea mai mare din prima zi n-a fost doar aglomerația din cauza accesului care se făcea doar cu bilet electronic, cumpărat printr-o aplicație și validat prin alta – dacă îți uitai telefonul acasă sau era descărcat, trebuia să te rogi de altcineva să te lase să te loghezi (asta dacă îți știai parolele) pe aplicațiile sale. Ci că dura minimum jumătate de oră ca să-ți iei o băutură, apoi congestia care survenea pe aleile pavate care legau scenele atunci când publicul migra de la un concert la altul și, nu în ultimul rând, pericolul de a fi strivit pe care l-am experimentat pe propria piele la concertul capului de afiș din prima seară, Tame Impala. Dacă nu luam exemplul altora care au sărit gardul spre zona VIP, riscam să rămân prins în cleștele format de mii de trupuri presate de dorința celor din spate de a se apropia de scenă.
În fine, după ce am văzut cifrele și am citit comunicatul de presă, mi-am dat seamă că organizatorii au fost copleșiți de numărul prea mare de spectatori din prima seară, însă s-au repliat destul de rapid și au făcut experiența din următoarele mai ușoară: 220.500 în primul weekend (66.000 + 74.000 + 80.500), 40.200 la concertele care au avut loc în oraș, intitulate Primavera à la Ciutat, și 240.000 în cel de-al doilea weekend (79.000 + 81.000 + 80.000), la care nu am participat.
Start pentru ediția 2024: ziua 1
Având toate aceste lucruri în minte, am fost destul de sceptic când am revenit pentru ediția 30 mai – 1 iunie din acest an. Deși m-am decis cu câteva zile înainte, am găsit cazare la prețuri mai mici decât cele din 2022. Însă, deoarece am ajuns abia pe 30 mai, am pierdut un concert The National care avusese loc pe 29 seara în Razzmatazz, o celebră sală de concerte din cartierul creativ al Barcelonei, Poble Nou. Accesul pe 30 mai seara s-a desfășurat foarte rapid datorită organizării atente: în nici cinci minute am validat biletul, am trecut de controlul corporal și am primit brățara. Un lucru pe care l-am remarcat încă de când m-am uitat la harta electronică a festivalului și pe care l-am apreciat mult a fost orientarea a patru dintre scenele principale una lângă alta, în așa fel încât atunci când se încheia un concert era simplu să te muți la următorul (artiștii programați pe scene alăturate nu se suprapuneau niciodată).
Imediat după intrare, pe o căldură mai greu de anticipat după gradele afișate de aplicația telefonului, supergrupul K-pop Balming Tiger se străduia (și a și reușit) să activeze publicul din fața scenei Pull & Bear, unul dintre sponsorii de tradiție ai festivalului. După ce au trecut de la un hip-hop fusion la un sound electronic mai comercial, am plecat spre scena Cupra să văd Arab Strap. Muzica celor din urmă sună mai bine în varianta de album decât live, așa că am plecat să prind loc la scena Plenitude, acolo unde urma să înceapă concertul Mannequin Pussy, una dintre trupele pe care le-am descoperit anul trecut grație unui single, I Got Heaven, care a dat numele albumului lansat în 2024.
Vocalista trupei americane, Marisa „Missy“ Dabice, care cântă ceva la intersecția dintre punk și noise rock, a ales pentru debut o piesă temperată, nereprezentativă pentru stilul lor. Imediat după am avut parte, alături de cele câteva sute de oameni din public (care au devenit câteva mii la final), de o explozie vocală și de o energie fantastică. Trupa e formată din trei femei (voce/ chitară, chitară și baterie) și un basist de culoare, care la un moment dat a avut și el o parte vocală și a sunat surprinzător de bine. În partea a doua a concertului, vocalista a dat câteva mesaje de susținere celor discriminați din cauza modului în care arată sau se îmbracă: „I don’t respect any religion that doesn’t let the people be themselves“ (t.m.: „Nu respect nici o religie care nu lasă oamenii să fie ei înșiși“), dar și împotriva susținerii cu arme a Israelului: „We are ashamed with America“ (t.m.: „Ne este rușine cu America“). La primele acorduri din hitul I Got Heaven s-au format câteva zone de pogo, inclusiv spre deliciul al unor femei care s-au amestecat printre tinerii mai înfierbântați. Apropo de prejudecăți, după prestația scenică mi-am dorit să revăd această trupă live cât de curând, deși m-am gândit că stilul de viață le-ar putea scurta cariera. Mai târziu, am auzit-o pe vocalistă la radioului festivalului spunând că, în timpul turneelor, nu bea alcool și nu fumează pentru a-și proteja vocea. Nici punkerițele de azi nu mai sunt ce au fost…
M-am întors apoi la Cupra pentru concertul Blonde Redhead, o trupă indie cu un sound interesant, pe care o mai văzusem live cu 13 ani în urmă. Din păcate, show-ul de la Barcelona n-a fost la înălțimea așteptărilor, așa că am plecat fără prea multe rețineri spre una dintre scenele principale, unde începeau britanicii de la Vampire Weekend. Am observat doar că cel mai recent album al lor, Only God Was Above Us, de pe care au cântat o bună parte dintre cântece, reprezintă o întoarcere la perioada de început a formației. La Pull & Bear cânta deja L’Imperatrice – cunoscută publicului român după prestația de la festivalul Summerwell din 2021 – însă nu am rămas prea mult ca să o prind și pe Beth Gibbons (vocalista Portishead) cu un proiect solo la Cupra. Pe cât de bine se auzea vocea ei, pe atât de nepotrivite mi se păreau piesele pentru ora respectivă și oboseala acumulată după doar trei ore de somn și 23.000 de pași prin Barcelona și de la o scenă la alta. Dacă suferi de FOMO (Fear of Missing Out), Primavera Sound nu e cel mai potrivit loc pentru tine, cele opt scene având mereu programate câte ceva.
Un alt lucru care-l diferențiază de alte festivaluri este ora la care sunt programați headliner-ii. De exemplu, pentru joi, Pulp a început să cânte la miezul nopții. Jarvis Cocker, frontman-ul trupei din Sheffield, a și glumit de altfel că e nevoit să presteze la o oră la care de obicei e în pat. A făcut-o însă foarte bine, activând rapid publicul cu Disco 2000 și dedicând una dintre piese memoriei producătorului și muzicianului Steve Albini, care a lucrat cu trupe precum Nirvana, PJ Harvey sau Pixies și care a murit la începutul lunii mai din cauza unui infarct. De altfel, organizatorii festivalului au și denumit una dintre scene cu numele său. Am plecat liniștit spre hotel după ce solistul Pulp ne-a anunțat bucuros că Trump tocmai fusese declarat vinovat pentru toate capetele de acuzare ale procesului.
Lana Del Rey, dezamăgirea zilei a doua
Vineri, a doua zi, am ajuns mai târziu, direct pentru concertul Lana Del Rey. A avut parte de cea mai mare audiență, iar cele mai multe bilete de o zi au fost vândute în seara respectivă. În stilul caracteristic, diva a întârziat 25 de minute, dar a fost primită cu urale de fanii care se postaseră și cu câteva ore înainte în fața scenei pentru a o vedea cât mai îndeaproape. Din start am fost uimit de cât de slab i se auzea vocea. Am sperat că e o problemă de sonorizare și nu de volum. A urmat o versiunea prescurtată a hitului West Coast, unde a cântat doar puțin la refren, în rest s-a mulțumit să îndrepte microfonul spre public. Pe Summertime vocea a rămas plăpândă, noroc cu show-ul superb al dansatoarelor, preferate din ce în ce mai mult și de operatorii camerelor proiectate pe ecranele gigant. La un moment dat, constat că oamenii din jur se aud mult mai tare decât vocea din boxe. Cele trei cântărețe de culoare cu rol de backing vocals duc tot greul, Lana pare că nu poate susține notele înalte. A încercat ceva pe Pretty When You Cry, dar rezultatul a fost dezamăgitor. Cu toate acestea, mulți bărbați din public sunt surprinși de camere plângând sau cântând versurile cu patos. La un moment dat, unul dintre ei se vede pe ecran și își pune rușinat mâna la gură. Apropo de bărbați, strasurile sunt o modă absolută, sunt destui care le poartă lipite pe față.
În fine, după dezamăgirea visului american în varianta Lana Del Rey, a venit rândul trupei The National să își testeze șarmul. Probabil una dintre cele mai prezente trupe pe afișele Primavera Sound, Matt Berninger și colegii săi au demonstrat încă o dată de ce nu se plictisește lumea de vocea baritonală, de chitarele flamboaiante și ritmul de baterie, punctat de sunete de trompetă, total atipic pentru genul de indie pentru oameni aflați la criza vârstei de mijloc pe care-l abordează.
Încântat de show-ul anterior, am mers la scena Steve Albini să văd o trupă din Belgia pe care o ascultasem puțin pe Spotify, Brutus. Acolo am avut a doua revelație a festivalului: baterista Stefanie Mannaerts era și vocalistă. Am rămas fără glas timp de câteva minute, uimit de volumul și acuratețea vocii ei în timp ce interpreta partituri elaborate la tobe. Lana ar putea să ia oricând lecții de vitalitate de la ea. În drum spre Mount Kimbie am mai trecut puțin pe la Cupra, de unde se auzeau ceva sunete molipsitoare: Barry Can’t Swim, un DJ și producător scoțian de muzică electronică.
Ploaia care a venit în a treia zi
Sâmbătă, 1 iunie, am mers și în clădirea Forumului, la Auditori Rockdelux, unde am prins doar finalul concertului norvegienilor de la Lankum. Superb, o combinație de post-rock cu influențe folk care a umplut până la refuz sala de 3.200 de locuri. Am rămas tot acolo pentru show-ul experimental al celor de la Wolf Eyes. Mai puțin de jumătate din sală era acum ocupată, dar oamenii tot continuau să vină, în același ritm în care alții plecau.
Am prins și puțin Crumb la scena Plenitude, dar am plecat spre Santander, unde urma să apară PJ Harvey. Pentru prima dată în ultimii patru ani, festivalul a avut parte de ploaie. Dacă cineva s-ar fi luat după cantitatea de precipitații care a determinat-o pe solistă să se refugieze mai în spatele scenei, n-ar fi crezut că Barcelona se confruntă cu cea mai însemnată secetă din istoria ei. După o primă jumătate cu piese mai soft, ritmul a crescut spre final, spre deliciul fanilor care dansau sfidând ploaia care nu s-a oprit.
Alături, la Estrella Damm, americanca de 33 de ani Mitski a strâns mai mulți fani decât PJ Harvey. Deși i-am selectat o piesă într-un top personal al celor mai bune cântece din 2023, am constatat că e surprinzător de populară, inclusiv numeroși bărbați știau versurile pieselor mai cunoscute. Am plecat totuși, zgribulit de vântul de pe malul mării care-mi zvânta blugii uzi pentru a prinde puțin și din veteranele mișcării feministe Riot grrrl, punkerițele de la Bikini Kill.
M-am retras în noapte, pe ritmurile energice ale vocalistei Kathleen Hanna, care i-a încurajat pe toți cei din public să pună mâna pe un instrument și să formeze câte o trupă cu care să cânte punk, un stil unde atitudinea e mai importantă decât cât de bine știi să folosești instrumentele muzicale.
Un gând care m-a ținut treaz jumătatea de oră cât a durat să ajung la hotel. În 2022 mi-am spus că nu mă mai întorc vreodată la Primavera, epuizat de FOMO și alergatul între scene. În 2024 am plecat cu aceeași părere. Însă deja m-am uitat la datele pentru 2025 (5-7 iunie).