Omul-lup si omul-zgirie nori
Cele mai reprezentative spectacole pentru un tip de sondare teatrala aproape nula in Romania au fost, dupa mine, Minciuna (Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa) in regia lui Pippo Delbono, Capitalul de Karl Marx (Festivalul National de Teatru), creat de Compania Rimini Protokoll si Mautocatamdisparut dupa Procesul de Kafka, regizat de Bodo Viktor (intilnirea TAMper 2). Despre metodologia de lucru si tipul de teatralitate structurate de Rimini Protokoll, care au generat o mutatie semnificativa in perceptia performativitatii si a receptarii ei (Rimini cauta cunoscatori in subiectele pe care le documenteaza si ii invita sa fie actori ai propriilor experiente), precum si despre cabaretul absurd apocaliptic imaginat de Bodo Viktor am scris de citeva ori in „Suplimentul de cultura”, asa ca ma voi opri la spectacolul conceput de Pippo Delbono.
In Minciuna, actorul si regizorul Pippo Delbono, atasat in toate spectacolele sale de inocenta unei lumi care coboara in matele animalitatii spasmodice si urca in stilizare poetica, pleaca de la un incident-trambulina – un incendiu la o fabrica din Torino – pentru a concentra o stare de tranzit, o lume vertical scindata. Omul-lup si omul-zgirie nori, latratul si discursul politic polarizeaza imaginarul pre si postuman. Spectacolele regizorului italian, fascinat de resorturile unei umanitati avariate si periclitate – bolnavi psihic, cersetori, surdo-muti –, fac din teatru forma cea mai fragil expresiva a scrijelirii existentei induiosatoare in autismul ei, in violenta adormita si resuscitata de personaje care, in negru complet si cu ochelari de soare, par sa vegheze sfirsitul. Delbono sondeaza handicapul si il sublimeaza intr-un poem al oprimarii care devine incantatia funebru-solara a lumii. Delbono renumeste lumea prin teatru, plonjeaza in primitivitatea ei prin resortul unei umanitati exemplare, originare, candid si impulsiv teatralizate. Corpurile isi lasa greutatea sa alunece de pe un picior pe altul, de pe o mina pe alta, de pe o privire pe alta. Cu un sirag imens de perle la git si in pielea goala, un bolnav de sindromul Down danseaza pe virfuri ca si cum ar fi o bucata de carne cu aripi din margele. In frac negru, Bobo, surdomutul care vine din public, se misca si el intr-un ritm care pare sa irumpa de undeva din adincul corpului lui rupt de coloana sonora a prezentului nostru. De mina, Bobo si Delbono ne privesc. Unul ramine in frac, celalalt se dezbraca si-si depune istoria la picioare.
Cercetarea in imediat
In teatrul romanesc se sta prea mult in teatru si se iese prea putin in cotidianitatea evenimentiala. Se tatoneaza prea putin felii de umanitate si calupuri de experiente cu un potential teatral uluitor, aflate intr-o proximitate care nu are nevoie decit de un singur lucru: cercetare in imediat. Paradoxal, exact ceea ce ar putea dinamiza si dinamita crusta tocita a teatrului lipseste din teatru. Cercetarea ramine un deziderat aminat si din cauza absentei unui spatiu care sa o stimuleze si sa o poata implanta pe termen lung. Arhiva teatralitatii cotidiene nu este programatic vizitata, iar cercetarea nu coboara decit foarte rar in domeniul de actiune al actualitatii. Daca avem cu siguranta nevoie de ceva, atunci se impune o locatie destinata experimentelor si proiectelor de cercetare, care sa activeze comunitati de lucru descinse in interiorul unor comunitati vitale pentru teatru si nu numai. Mai simplu spus, e nevoie, mai mult decit orice, de un centru de cercetare activa, de un teatru de teren, de animare a unor experiente mai putin uzate. Zonele fragile de umanitate si teatralitate, explorate cu instrumentele adecvate, au avantajul de a produce in teatru o importanta criza (in sensul de punere sub semnul intrebarii) de receptare, care devine echivalentul unei deschideri functionale. Riscul e vatuit cu formule deja testate, oricind reciclabile, iesite de sub incidenta oricarui grad de periculozitate.
Teatrul, facut cu toate plasele de siguranta la purtator, a devenit o masina de produs certitudini mai mici sau mai mari, care au pentru multi creatori un avantaj important: confortul comportamentului artistic. Reafirma ceea ce stim deja si nu dezvolta nici o tensiune in perceptie. Nu induc reflectiei critice nici o chestionare a mijloacelor de analiza, nici o necesara configurare a unei noi viziuni. Scriem cum stim despre ceea ce stim deja si acceptam mai greu ca Hamlet-ului (regia Radu Alexandru Nica, Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu) i se pot aplica uneori lecturi care, chiar daca lasa unele puncte in suspensie, perturba schema narativa clasica si acutizeaza, prin repozitionarea centrilor de greutate, momente de referinta din piesa. Operind epic si dramaturgic anumite transformari radicale in text (dramaturgia: Oana Stoica, Radu Alexandru Nica), regizorul mizeaza pe senzorii activi ai teatrului-sistem de control. Tot spectacolul sta sub semnul obsesiei supravegherii private intr-un decor-culoar (Dragos Buhagiar) care se ingusteaza si creeaza un joc de perspective halucinant. Horatio si Hamlet – double H, povestea care inghite tacerea si naste istoria, strategie de alipire a mortii si reinvierii unui mit. Horatio e cel care dialogheaza cu craniul, si nu Hamlet, pentru ca Horatio e transmitatorul naratiunii care sfideaza sfirsitul. Singurul supravietuitor al dramaturgiei otravirii. Singurul care supravegheaza mortile. Actorii care vin sa joace piesa-capcana sint insisi actorii care au performat-o, printr-o manipulare a strategiilor de interpretare. Hamlet isi pune parintii in rama unui performance care activeaza resursele psihodramei si ii tortureaza prin propriul lor teatru.
Din Elsinore la Braila, unde Afrim „i-a torturat” pe supraveghetorii orasului cu un spectacol care le-a scos din sarite ipocrizia. In 2008, unor politicieni le trece abuziv prin minte sa incerce sa opreasca un spectacol in care – oglinda, oglinjoara – este vorba de cenzura. In Pillowman de Martin McDonagh, unul dintre cele mai dificile texte din dramaturgia contemporana, Afrim aplica bestializarii un dus cald, topind horror-ul in show-ul cu putere de seductie tisnita din singe si sinucidere. Teroarea produce dependenta. Pillowman este spectacolul crimelor care renasc intr-o fictiune rea, la limita eviscerarii organelor vitale ale realitatii.
Arta dopata cu leziuni corporale acute, invadata de bandajele vietii private, se afla in centrul spectacolului Pool (no water), regizat de Alexandru Mihaescu – cel mai puternic demers in zona performance din 2008 –, la Teatrul German de Stat din Timisoara.