Milan Kundera spune undeva că „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării“. Am tot rostogolit prin minte această frază de-a lungul anilor. Nu pentru că ar fi prea greu de înțeles, ci dimpotrivă, pentru că pare frapant de simplă. Avem de la bun început două binoame: omul versus puterea, respectiv memoria versus uitarea, iar acestea sunt considerate echivalente, similare. Cum și de ce puterea e uitarea, la fel cum omul e memoria, dacă ar fi să înțelegem literal cuvintele scriitorului ceh, ne putem da seama raportându-ne atât la istorie, ca mărturie, cât și la universul ficțional, ca persuasiune.
Bogdan Crețu a scris o carte al cărei subiect e dificil, sensibil și, bineînțeles, riscant. Relația omului cu puterea și, implicit, cu „vremile“ în care trăiește e o supratemă ce cunoaște numeroase reprezentări în literaturile lumii, mai ales în cele ale estului european. Autorul reușește să pună toate aceste realități complicate în relație cu destinul individual, cu viața intimă a oamenilor din două epoci politico-sociale distincte.
Ilustrarea contrastului dintre cele două perioade istorice nu constituie o miză în cartea de față, ci reconstrucția și cunoașterea fiecăreia dintre ele, în raport cu indivizii ca atare. Această relație privilegiază în primă instanță individualul, cu numeroasele lui volute. Iubirea dintre Vlad și Sara e tot ce contează pentru cei doi. Întreaga istorie întunecată prezentată în carte pare a însemna „mai puțin decât dragostea“ lor. Nu ne aflăm totuși în acea zonă a exacerbărilor de tip sentimental. Nimic mai puțin liricoid aici. Într-un alt prezent, cel al lui Vlad și al Mariei, naratorul își ia mai multe precauții referitoare la aceste situații aflate la limita dintre sublim și ridicol. Faptul că există doi protagoniști care își povestesc viețile, adoptând pe rând calitatea de narator, face ca romanul să aibă două perspective ce își sporesc, dar își și temperează reciproc filonul dramatic.
Dimensiunea eseistică a romanului
Rămâne emoția pură și justificată narativ a unor scene în care ironia deconstruiește stările de spirit prea înalte, conferindu-le un alt tip de consistență, una trecută prin filtru rațional-critic. Spiritul e, din această perspectivă, un construct cultural, la fel cum este și iubirea: „Orice poveste de iubire e o aglomerație de stereotipuri. De mici întâmplări și consecințe care abia ulterior capătă sens. Și abia asta o face suportabilă. Iubirea poate începe din orice, dar de cele mai multe ori primul impuls vine din instinct, adică din atracția erotică. Una e instinctul sau măcar amintirea lui inconștientă și alta e sentimentul. Sentimentul nu e natural. Natura nu ne învață să dezvoltăm sentimente. Natura ne face să ne adaptăm, să ne rezolvăm nevoile primare, să ne luptăm pentru continuarea speciei. Oamenii metaforizează și dramatizează unele rare comportamente ale animalelor, care rămân în cuplu întreaga viață, ignorând că e vorba de o adaptare la mediu și atâta tot. Asta e și iubirea: o metaforă“.
Sara, copil fiind, realizează destul de greu că există un decalaj între familia ei și restul familiilor din România. Nu știe la început nici cu ce se ocupă tată ei, nici nu-i intuiește adevărata identitate. Această descoperire progresivă a adevărului este foarte bine realizată din punct de vedere literar. Sunt multe paragrafe memorabile în care apar descrise semnele bizare ale unei realități greu de acceptat și de suportat. Textul problematizează ideea de normalitate aparentă. Autorul știe să-și strunească naratorii, ca aceștia să nu cadă în capcana excesului speculativ. Există o dimensiune eseistică în Mai puțin decât dragostea.
Se discută mult despre relația dintre călău și victimă, temă brebaniană în literatura română, dar tratată cu totul diferit de Bogdan Crețu, prin practica unui soi de democrație a autorului față de personajele sale. La Breban, personajul-călău e, la rândul său, victima autorului.
Creatorul unei lumi familiare
Narațiunea sensibilizează prin acumulare, pe măsură ce diferitele problematici ajung să fie congruente. Unele amintiri stau alături de evenimente expuse în priză directă. Dezvoltarea narativă o circumscrie pe cea eseistică amintită mai sus, a doua conferindu-i substanță celei dintâi. Romanul aduce la suprafață tensiuni și realități întunecate fără efecte speciale, fără surplus retoric și fără paradă de informații istorice. Cititorul primește exact cât primește și personajul. Nu mai mult.
Drămuirea asta face din Bogdan Crețu un prozator de calibru începând cu această carte. Forțând paradoxul, aș zice că el e creatorul unei lumi familiare. Și aici cred eu că e miza cărții și în asta constă de fapt reușita ei. Să reușești să scrii despre lucruri pe care generațiile născute cel târziu până la începutul anilor ’80 le cunosc și despre care au suficiente amintiri. Să reușești să descrii fără dramatism situații deosebit de dramatice și să-i ții pe cititori captivați, descoperind odată cu cel ce scrie și cu personajele sale o lume atât de cunoscută lor.
Nu vorbim doar despre un examen al memoriei, căci, nu-i așa, „memoria transformă“, ci despre umanitatea aflată într-unul din numeroasele sale crepuscule, despre protagoniști trăind sub o anumită presiune sau amintindu-și, scormonind prin destine până la capăt în căutarea a ceva ce și lor le scapă.
Poveștile se amestecă la un moment dat, cele ale Mariei cu cele ale lui Vlad, care continuă să își măsoare viața în funcție de perioada trăită cu Sara: „Era al șaptelea an complet după Sara. După șapte ani răi ar fi trebuit să vină șapte buni. El avusese însă numai unul bun. Și ăla înainte“.
Nu poți să iubești mai mult decât îți urăști trecutul
Se poate face o paralelă între două tipuri de falsă normalitate. Între cel al Sarei, la care m-am referit deja, și cel al Mariei, care credea că sărăcia e ceva normal, valabil pentru toată lumea. Dictatura și sărăcia diferențiată conturează dimensiunea socială a romanului de față. Dar această dimensiune nu este altceva decât un cadru cât se poate de veridic pentru o problematică mult mai amplă, ce decurge din ciocnirea unor trasee existențiale.
Planurile romanului comunică prin anumiți protagoniști, dar mai ales prin obiecte, prin calitatea acestora de a prezerva memoria. Destinele sunt conduse spre consecințele lor ultime. Secvența în care tatăl Mariei moare e de-a dreptul cutremurătoare. Dar mai întâi puterea soției de a-i fi milă de soț, recompunând din gesturi acea Pietà răscolitoare. Și traiectoria existențială a tatălui lui Vlad e descrisă în pagini de înaltă tensiune emoțională.
Bogdan Crețu conduce foarte bine firele narative și face ca întrepătrunderile dintre acestea să aducă un plus de semnificației fiecăruia dintre ele. Explicația titlului și, totodată, forța lui neobișnuită, pot fi puse în legătură cu fraza din Kundera de la începutul acestui text. Așadar, „lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării“. Cu alte cuvinte, nu poți să iubești mai mult decât îți urăști trecutul. Vechea identitate, cu toate ale ei, nu are cum să fie pe deplin învinsă, depășită, în ciuda oricăror încercări, pentru că aceasta supraviețuiește de fiecare dată în memorie.
Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea, Ego. Proză, Editura Polirom, 2023