„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul lui Mihai Demetriade, în curs de apariție la Editura Polirom.
— FRAGMENT —
„Cât o să existe regimul ăsta, nu are nimeni dreptate.“
Descinderea din 12 septembrie 1986
În următoarele luni, ofițerii de Securitate au decis să renunțe la înscenarea provocării, care ar fi dus la iminenta arestare, în favoarea altor strategii de presiune mai puțin vizibile. Cea mai plauzibilă explicație a schimbării priorităților este plasarea numelui opozantului pe agenda discuțiilor diplomatice româno-australiene, alături de notorietatea internațională a cazului, astfel că o „scoatere din circuit“ pentru o perioadă mai lungă ar fi fost dificil de justificat. Între timp, numele lui Marin și cel al logodnicei lui Ion, care făcuse cerere de plecare definitivă în Australia în martie 1986, ajunseseră deja pe anexa audierilor din Congresul SUA privind reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, intitulată Denial of the right to emigrate and of re-unification of families by the Romanian Government. Congresul analizase o listă, cuprinzând 122 de familii, cu 309 persoane, monitorizată continuu timp de un an, între 2 iunie 1984 și data audierilor din Congres, 23 iulie 1985. Era vorba de persoane cărora li se încălcaseră dreptul la liberă circulație și cel umanitar de întregire a familiei. Realitatea devenea dificil de trecut cu vederea, iar o nouă izolare în detenție a lui Marin risca să ridice alte întrebări.
Tot cu ajutorul Procuraturii, înscenarea violentă ia chipul avertizării la Securitate. Astfel, în 20 iunie, aflând de la o sursă din sat că fusese văzut acasă, cpt. Ciocănea Tudor (șeful Serviciului I – Informații Interne din Securitatea Argeș), sub „acoperirea de procuror“, și lt.-col. Ghițescu fac un drum în Chirițești, fără succes însă, pentru că Marin tocmai plecase. Securitatea decide să-l pună în filaj la toate gările și autogările din județul Argeș. În 12 iulie, sursa „Stănescu“ informa Securitatea că obiectivul fusese văzut din nou acasă, venit pentru două zile să „cosească fânul“. A doua zi, cei doi ofițeri revin, însoțiți de alți doi ofițeri de Miliție, Ciocănea folosind aceeași acoperire de „procuror“. Cei patru l-au ridicat cu forța pe Marin și l-au transportat la sediul Inspectoratului. Aici a fost ținut sub supraveghere până a doua zi, când mr. Stoica Ion, adjunctul șefului Securității, și procurorul-șef al Procuraturii locale au o discuție („purtată pe tehnică“) cu el și-l supun măsurii avertizării. Departe de a obține ce-și propuseseră, intimidarea obiectivului și garantarea neutralizării, ofițerii sunt nevoiți să constate că „a avut o atitudine arogantă și sfidătoare“, cum nota lt.-maj. Cîrstea Victor. „Nu discut decât cu procurorul șef“, „am fost nedreptățit, nu am unde găsi dreptate“, le-a spus „Docherul”. „Azi este cea mai frumoasă zi din viața mea.“ „Or să vorbească cei de dincolo de gârlă despre acest lucru“ – o aluzie transparentă la Radio Europa Liberă. „Cândva o să se facă un film“ despre asta. Victima le confirmă că n-are de gând să plece din țară, „a rămas și va rămâne «un bun român»“. „Au încercat să mă intimideze, ca să mă determine să plec din țară“, avea să povestească peste câteva zile opozantul, „dar le-am dat la toți o lecție, să mă lase în pace“.
La două zile distanță, DUI ia din nou drumul Bucureștiului, fiind cerut pentru analiză de conducerea Direcției I. Serviciul de Informații Interne al DSS, care coordonau cazul din februarie 1986 pe o nouă linie (acțiuni protestatare și de dezordine, risc de atentat, acte de protest manifeste, prin Serviciul 7, cum am menționat mai sus), a fost cel care a regizat operațiunile de control, compromitere și neutralizare, transmise subordonaților din Argeș. Direcția I își coordona acțiunile împreună cu CIE, pentru reducerea la tăcere sau compromiterea legăturilor australiene și a opozantului în fața autorităților de la Canberra.
În septembrie, a urmat o altă „contactare“ de către ofițerii Securității, care poate oferi detalii suplimentare despre „dispariția“ opozantului din decembrie până în februarie anul următor. În ziua de vineri, 12 septembrie 1986, ora 12.30 aproximativ, s-au prezentat acasă la Marin „omul fiară, comisarul Ghițescu“, însoțit de șeful structurii de pașapoarte din județ și de un „procuror“. „Contactarea“ urma planul vechi al autorităților – „determinarea“ opozantului să „solicite plecarea definitivă din țară sau în vizită la rudele sale apropiate din Australia“. Deja se acumulaseră prea multe evenimente, de la demersurile diplomatice ale autorităților australiene, prezența lui pe lista înaintată Congresului SUA, scrisorile adresate Europei Libere, „acțiunile ostile“ din fața Consulatului român din Sydney, refuzul sistematic al lui Marin de a accepta plecarea din țară, dar mai ales profilarea lui amenințătoare și neconcesivă. Dialogul a fost înregistrat cu o instalație T.O. mobilă, transcrierea păstrându-se în dosar. Articularea coerentă a discuției demonstrează că Marin era lucid, rațional și previzibil în reacții. Deși le cere să-și decline identitatea, cei trei se ascund în spatele sintagmei „organ de stat“, refuzând s-o facă.
Văzând că poarta era încuiată cu lacătul, ofițerii au intrat în curte, cum remarcă Marin, prin „dos, mișelește“, motiv suficient de puternic ca să-l irite pe opozant, care și-a întâmpinat „oaspeții“ cu toporul în mână, furios că vizitatorii nu-l strigaseră la poartă, cum era normal. Le spune că era scris în Constituție că „domiciliul este inviolabil“, că „nimeni nu poate pătrunde decât cu învoirea“ proprietarului. „Ah! Dumneavoastră de la justiție nu știți că domiciliul este inviolabil.“ Reprezentanții autorităților erau nervoși și din cauza modului în care alesese să se adreseze șefului statului într-un alt memoriu, cel mai probabil recent difuzat la Europa Liberă. Este luat în derâdere de ofițeri pentru „prostiile pe care le debitează“ în scris către Europa Liberă, aceștia atrăgându-i atenția să nu se mai „refere așa la Conducerea noastră de Stat, la conducerea țării, la conducătorul statului“, pentru că „nici o țară nu permite asta“… „Ei, parcă l-am omorât cu o vorbă, fugi domnule!“… „i-am arătat doar titlul pe care-l are și nu-l merită“, le răspunde Marin. „Fii atent că poți s-o încurci, dacă nu-ți vezi de treabă, că în nici o țară, câtă libertate ai avea, nu ai dreptul să aduci injurii Președintelui statului și Procurorului Șef.“ [subl.m.] Dialogul este pigmentat cu ironii, jigniri, aluzii batjocoritoare, mergând până la sugestia că va fi așteptat în Australia de rude cu „calul la frontieră“… Nu lipsesc însă și sugestiile dure, într-un registru care completa cunoscutul cinism și deriziunea organelor, amintindu-i-se că fusese „internat în spital“ cu probleme neuropsihiatrice, semn că e compromis și necredibil, sau amenințările: șeful structurii de Pașapoarte îi spune că e convins că „va ajunge“ în Australia, „dacă ajungi acolo“. „
Am fost internat cu forța, domnule!“, le-a replicat Marin, iar interlocutorul completează: „Cred că meritai“. Ca să-i amplifice iritarea, ofițerii îi transmit că, mai întâi, ar trebui lămurit dacă era sau nu sănătos. Autoritățile nu îi pot elibera pașaportul unui nebun iresponsabil. „Acum îmi permit să vă spun că dumneavoastră nu sunteți medic să apreciați sănătatea oamenilor. Dar dumneavoastră, ca să-i jigniți, nu ați permis și treaba aceasta [și anume o analiză medicală onestă, n.m.]. Iar eu nu vă permit, domnule [să mă faceți nebun, în absența unei diagnoze corecte, n.m.].“ Până la rezolvarea tuturor problemelor, refuza să plece. Țara nu e proprietatea MI, nici a PCR sau a URSS, „nu, domnule, stau pe proprietatea mea și nu mă puteți clinti din loc nici cu trupele Tratatului de la Varșovia“. Da, nu-și va vedea acum fiul, dar o va face atunci când „lumea va fi liberă“. „Cât o să existe regimul ăsta, nu are nimeni dreptate“ [subl.m.], le spune, cu un aer testamentar, Marin. „Toate anomaliile“ le suferise „sub patronajul celui mai iubit dintre pământeni, această «Epocă Ceaușescu», cei mai frumoși ani de lumină, geniu, arbitru, cârmaci, luptător pentru dreptate, cel mai bun dresor de câini rămâne Ceaușescu – PCR, Ceaușescu – Pace“. Pe fondul acestor insolențe, amenințările ofițerilor continuă: „dacă te ia unul din ăsta, te duce și îți dă un șut în fund, dacă vorbești prostii din ăstea“… „eu îți atrag atenția să nu mai vorbești la adresa șefului statului, în nici o țară“ [nu e permis asta, n.m.]. Marin își manifestă, în continuare, nedumerirea: de ce n-ar putea să-l critice pe Ceaușescu?! „Nu ți-e rușine, te iau la Primărie, futu-ți dumnezeii mă-tii și te bat de […] să nu te mai aud niciodată că vorbești de cine nu trebuie, chiar nebun să fii, nu poți să vorbești în nici un fel, pentru că în nici o țară nu se vorbește așa de șeful statului.“ „Vorbește la adresa cui vrei, dar nu la adresa șefului statului nostru [pentru] că atâta timp cât stai în țara asta, te conformezi legilor ei.“ „Stau pe proprietatea mea, nu pe a lui“, își rezumă teritoriul libertății opozantul, care nu ezită să le amintească de cenzura drastică pe care i-o aplicau, împiedicându-l să vorbească liber cu propriul fiu – „În Constituție, la articolul 11 scrie că secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice este garantat“. Or, pentru că dreptul încetase să mai existe, și-a asumat să nu mai vorbească la telefon. Nu are nici un sens să joci într-o farsă sinistră, validând o piesă de teatru absurd. „De trei ani de zile nici o scrisoare nu se duce [în Australia], sunt pierdute.“ „Cine are interes să-ți citească dumitale scrisorile?“, îl sondează, obraznic, ofițerul. „Statul ăsta e cel mai renumit în cenzură“, îi răspunde Marin, o țară „degradată, coruptă, compromisă, represivă, parazitară, violentă, criminală“. „Nu mai am ce pierde, comisare, eu sunt dictatura «trăiască salopeta», pământul e de mine!“
Discuția se încheie într-o notă neverosimilă, urmuziană:
O[fițer, n.m.]: Hai să ne înțelegem omenește, ca între români.
M[arin, n.m.]: Uite aici, comisare Ghițescu, al dracului să fiu, cu măicuța mea, bandiții ăștia care au dus țara la râpă și m-au tâlhărit, mai rău ca pe timpul fasciștilor, dacă nu i-oi face de râs pe toate meridianele globului, toate ziarele internaționale arată că revoluția socialistă și tâlharii comuniști nu se pot stârpi, domnule, mergem până la capătul pământului!
O: Mergem.
Marin: Nu ne temem [subl.m].
CARTEA
O răpire, trei anchete, două detenții însumând șapte luni, trei internări în secții și spitale de neuropsihiatrie pe o perioadă aproximativă de patru luni, patru avertizări și atenționări, peste 22 de ofițeri de Securitate și Miliție implicați în urmărire, sprijiniți de aproape 20 de informatori, peste 900 de pagini de arhivă, 19 ani de urmărire au fost resursele oficial investite pentru ținerea sub supraveghere și control a lui Marin Chiriță, un zilier care intră în atenția Securității la începutul anilor 1970 după un denunț calomnios, ce are drept consecință confiscarea abuzivă a unor bunuri personale, în valoare de 30.000 de lei. Subestimat din toate punctele de vedere de cei care trebuiau să respecte și să aplice legea, aceștia considerându-l „un cetățean foarte redus“, protagonistul luptă pentru a-și face dreptate și a recupera prejudiciul. Se va confrunta însă cu un sistem care nu concepe să-și asume greșelile și care va folosi toate armele pentru a-l reduce la tăcere. Solid documentată și cu o narațiune abil construită, Țara unui singur om prezintă lupta unui cetățean pentru respectarea drepturilor sale într-o dictatură. Nevoit să înfrunte singur o întreagă arhitectură a brutalității, cazul lui va deveni, în cele din urmă, un incident diplomatic. O poveste care astăzi pare absurdă și neverosimilă, dar care constituie destinul uitat al multor semeni de-ai noștri.
„Motivația scrierii acestei cărți a fost una idealistă. Încerc, pe scurt, să reabilitez memoria unui om de care prea puțini mai sunt dispuși să-și amintească. Trecutul se poate închide asupră-i, cum face, invariabil și într-o formă sau alta, cu noi toți. Mulți concetățeni necunoscuți, femei și bărbați, au fost beneficiarii unor destine ce poartă amprenta terorii. A vieților deturnate, rostogolite în absurd și nedreptate. Amintirea unuia, înclin să sper, este a tuturor. Reabilitând un destin, le întinzi și celorlalți o mână. Ce se vede nu e o simplă biografie, ci cadența unor înfrângeri, mâna lungă și laborioasă a statului cotrobăind zilele și nopțile unor oameni. Pe scurt, încerc să-i fac dreptate, lui în primul rând, folosindu-i biografia ca pe o radiografie a statului.“ (Mihai Demetriade)
AUTORUL
Mihai Demetriade este istoric și consilier superior în cadrul Direcției Cercetare a CNSAS; licențiat al Facultății de Filosofie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași (1997), absolvent de masterat (1998). Domenii de interes: instaurarea comunismului în România, arhitectura represiunii, disidența politică în România. Coautor și editor al mai multor volume editate în cadrul CNSAS, a susținut prelegeri și cursuri la conferințe și școli de vară organizate de CNSAS, institute de cercetare și universități. Curator al unor expoziții documentare. Distins cu Medalia „Regele Mihai I pentru loialitate“ (2014).