Traducere din limba portugheza de Georgiana Barbulescu
Inca n-am vorbit despre bunicii mei paterni. Asa cum obisnuia sa spuna poetul Murilo Mendes despre infern, existau, dar nu functionau. El se numea Joao de Sousa, ea, Carolina da Conceicao si la capitolul duiosie nu aveau nimic, desi, ca sa spunem adevarul, au fost extrem de putine ocaziile pe care le-am avut, ei si cu mine, ca sa vedem pina unde putea sa ajunga disponibilitatea noastra reciproca in ceea ce priveste schimbul de afectivitate. Ii vedeam rareori, iar uscaciunea care mi se parea ca ma intimpina si in unul si in celalalt ma intimida. Un ansamblu de imprejurari care, evident, nu mi-a stat mie in putere sa-l favorizez sau sa-l impiedic, a facut ca, intr-un mod firesc, spontan, cuibul meu in Azinhaga sa fie intotdeauna casa bunicilor materni, plus cea a matusii Maria Elvira, din Mouchao de Baixo. Bunica mea Carolina, in orice caz, n-a fost niciodata un om expansiv, de exemplu, nu-mi amintesc sa ma fi sarutat vreodata, iar daca a facut-o, a fost cu gura teapana, ca o lovitura cu ciocul (diferenta se intelege usor), incit, zic eu, decit sa ma fi sarutat asa, mai bine era sa n-o fi facut. Cui nu-i placea deloc aceasta preferinta neconditionata pentru bunicii materni era tata, care, intr-o zi, cind am spus „bunicii mei”, referindu-ma la parintii mamei, m-a corectat sec, fara sa se oboseasca sa-si ascunda resentimentele: „Mai ai si altii”. Ce era sa-i fac? Sa simulez o iubire pe care n-o simteam? Sentimentele nu le poti stapini, nu e ceva pe care-l scoti sau il pui in functie de convenientele din fiecare moment, cu atit mai putin daca, prin natura virstei, ai in piept o inima neavizata si libera. Bunica mea Carolina a murit cind aveam eu zece ani. Mama a venit intr-o dimineata la scoala din Largo do Leao cu vestea nefasta. Venise dupa mine, nu stiu daca in virtutea vreunui precept de conduita sociala de care eu nu aveam cunostinta, dar care, dupa cit se vede, obliga la reunirea imediata a nepotilor in caz de deces al bunicilor. Imi amintesc ca in acel moment m-am uitat la ceasul de perete care se afla in sala de la intrare, deasupra unei usi si, ca unul care, in mod constient, incearca sa culeaga informatii care ar putea sa-i fie utile in viitor, m-am gindit ca trebuia sa retin ora. Cred ca imi aduc aminte ca era ora zece si citeva minute. In cele din urma, acea inima a mea de copil, neavizata si libera, se hotarise sa joace un rol: acela de observator rece care-si subordoneaza emotia registrului obiectiv al faptelor. Dovada ca asa era mi-a fost data de un al doilea gind, si mai liber si neavizat, acela ca mi-ar sedea bine sa vars una sau doua lacrimi, ca sa nu apar, in ochii mamei mele si ai directorului scolii, domnul Vairinho, in postura nepotului lipsit de sentimente. Ce imi aduc aminte foarte bine este ca bunica Carolina a fost bolnava in casa noastra un timp. Zacea in patul parintilor mei, unde s-or fi culcat ei in acele zile n-am nici cea mai mica idee. In ce ma priveste pe mine, eu dormeam in cealalta camera din partea de casa pe care o ocupam, pe jos si cu gindacii (nu inventez nimic, noaptea treceau peste mine). Imi amintesc ca am auzit la parintii mei, de mai multe ori, un cuvint despre care, la vremea aceea, credeam ca denumeste boala de care suferea bunica: albumina, ca avea albumina (presupun acum ca suferea de albuminurie, ceea ce, daca ma gindesc bine, nu e mare diferenta, intrucit numai cine are albumina poate avea albuminurie). Mama ii punea comprese cu otet cald, nu stiu pentru ce. Mult timp, mirosul de otet cald a fost asociat in memoria mea cu bunica Carolina.
Uneori ma intreb daca anumite amintiri sint cu adevarat ale mele, daca nu sint mai mult amintiri ale altora despre unele episoade in care eu am fost un actor inconstient si de care abia mai tirziu am luat cunostinta, fiindu-mi povestite de cei care au fost prezenti, daca nu cumva vorbeau si ei dupa ce i-au auzit pe altii povestind. Nu acesta este cazul acelei mici scoli particulare, aflata la etajul al patrulea sau al cincilea al unei cladiri din Rua Morais Soares, unde, inainte de a ne duce sa locuim pe Rua dos Cavaleiros, am inceput sa invat primele litere. Asezat pe un scaunel mic, le desenam incet si sirguincios pe piatra, acesta era numele care i se dadea pe atunci ardeziei, cuvint prea pretentios pentru a iesi cu naturalete din gura unui copil si pe care, poate, nici nu-l cunostea inca. E o amintire proprie, personala, clara ca un tablou, din care nu lipseste traista, in care imi aranjam lucrurile mele, facuta din pinza de sac maron, cu o sfoara ca s-o pot pune in banduliera. Se scria pe ardezie cu un creion de creta care se vindea in papetarii si putea fi de doua calitati, una, mai ieftina, dura ca piatra pe care se scria, pe cind cealalta, mai scumpa, era fina, moale si spuneam ca e „de lapte” din cauza culorii ei, un gri deschis, exact cu aspect laptos. Abia dupa ce am intrat in invatamintul oficial, si nu imediat in primele luni, au putut degetele mele, in sfirsit, sa atinga acea mica minune a celor mai actualizate tehnici de scriere. Nu stiu cum vor percepe toate acestea copiii de acum, dar, in acele vremuri indepartate, pentru copilaria noastra, timpul parea alcatuit din ore de un tip special, toate lente, care parca se tirau, interminabile. A trebuit sa treaca citiva ani ca sa incepem sa intelegem, definitiv, ca fiecare avea doar saizeci de minute si inca si mai tirziu am capatat certitudinea ca toate acestea, fara exceptie, se terminau la capatul a saizeci de secunde…
Din vremea in care am locuit pe Rua Sabino de Sousa, in cartierul Alto do Pina aveam o fotografie (care, din nefericire, a disparut) in care eram cu mama la usa unei bacanii, ea, asezata pe un taburet, eu, in picioare, rezemat de genunchii ei, avind alaturi un sac de cartofi cu o eticheta de hirtie pictata de mina, asa cum se folosea pe atunci si avea sa se foloseasca inca multi ani in pravaliile de cartier, informindu-l pe cetatean asupra pretului produsului chiar inainte de a intra in magazin: $50(1), sau cinci tostoes(2) kilogramul. Dupa infatisarea mea, trebuie sa fi avut vreo trei ani si aceasta ar fi fost fotografia mea cea mai veche. Cu Francisco, acel frate care a murit de bronhopneumonie la virsta de patru ani, in decembrie 1924, am o fotografie de cind era inca un bebelus. Uneori m-am gindit ca as putea sa spun ca era fotografia mea si astfel sa-mi imbogatesc iconografia personala, dar n-am facut-o niciodata. Si ar fi treaba cea mai usoara din lume, de vreme ce, parintii mei fiind morti, n-ar mai fi nimeni sa ma dea de gol, insa furtul imaginii cuiva care si-a pierdut viata mi s-a parut o lipsa de respect de neiertat, o lipsa de demnitate fara nici o scuza. Sa dam, prin urmare, Cezarului ce e al Cezarului, lui Francisco, ceea ce numai lui Francisco ii putea apartine.
1. 0,50 scuzi. Scudul era moneda nationala portugheza inainte de introducerea monedei europene.
2. Tostao, plural tostoes, diviziune a scudului reprezentind a zecea parte din acesta.
» Acesta este Francisco, caruia n-am indraznit sa-i fur imaginea. A trait atit de putin, cine stie ce ar fi putut deveni. Uneori ma gindesc ca, traind, m-am straduit sa-i dau o viata.
» Aceasta este din vremea ciclului primar. Cred ca este a doua fotografie a mea, daca nu iau in calcul una care a disparut, aceea in care eram cu mama in usa unei bacanii, ea in doliu dupa moartea fratelui meu Francisco, eu cu o figura trista.