Adolescenta chinuita de miopie si de obsesii cerebrale, roasa de nebunesti ambitii, biciuita de neputinta, consumata in plins, pe care nu l-a auzit nimeni si nu l-a banuit nimeni, si nu l-a mingiiat nimeni. Eu am vietuit viata lui Papini. Si am lacramat, si mi-am lovit trupul. Si am strigat in singuratate, si m-am bucurat de salbatica bucurie citind Omul sfirsit. Acela eram eu”, scrie Mircea Eliade in capitolul Papini, eu si lumea, din Romanul adolescentului miop.
„O asemenea intilnire – decisiva si pentru mine si pentru soarta Romanului adolescentului miop – a fost Un om sfirsit al lui Giovanni Papini, continua Eliade in primul volum al Memoriilor. Citisem, ca atitia din colegii mei, L ‘Histoire du Christ, dar nu ma cucerise. Dimpotriva, Un om sfirsit a cazut ca un traznet. Nu-mi putusem inchipui pina atunci ca pot semana atit de mult cu altcineva. Ma regaseam aproape pe de-a-ntregul in copilaria si adolescenta lui Papini. Ca si el, eram urit, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce si fara margini, voiam sa citesc tot, visind ca pot scrie despre toate. Ca si el, iubeam singuratatea si ma intelegeam numai cu prietenii inteligenti sau eruditi.”
Doua carti despre cautarea identitatii si despre singuratate, doi scriitori pentru care singuratatea se manifesta in mod diferit, dar efectele sint aceleasi. Personajele lor trec printr-o puternica criza existentiala si se afla intotdeauna in imposibilitatea de a se defini, de a se accepta, de a-si gasi locul in lume. Singuratatea doare si ii indeparteaza pe ceilalti, dar are si un rol purificator: „Amaraciunea continua a celui care nu are si nu poate avea, m-a tinut departe de altii si a trecut spiritul meu prin laminorul durerii, care l-a facut mai curat, mai fin si mai demn”, spune omul sfirsit.
Omul singuratic al lui Papini isi gaseste refugiul in lumea cartilor, pe care le considera a fi sacre. Ajunge chiar sa nu mai deosebeasca intre realitate si inchipuire, luind literele drept „martori inefabili ai adevarului”. Literatura devine astfel mai reala decit realitatea. Doua carti au avut o influenta enorma asupra „omului sfirsit” al lui Papini: Imnul catre Satana al Giosue Carducci si Elogiul nebuniei de Erasmus din Rotterdam. Un om sfirsit este alcatuit din sase parti, cu titluri ce ne trimit cu gindul la o simfonie: Andante, Appassionato, Tempestoso, Solenne, Lentissimo si Allegretto, sugerind evolutia personajului de-a lungul timpului. Copilaria „salbatica” si „introspectiva”, singuratatea umilita vor da mai tirziu nastere unui pesimism disperat si inchis in sine ca „o fortareata fara ferestre”.
Carti scrise pentru a deveni capodopere
Papini a fost un „cititor hedonist” si i-a tradus pe Bergson si Schopenhauer. Amurgul filosofilor este o variatiune la Amurgul idolilor al lui Nietzsche. Cartile sale Omul sfirsit („melancolica lui biografie”, cum o numeste Borges), Gog, Amurgul filosofilor, Martorii patimilor, Chipuri de oameni, Viata lui Iisus, Dante viu, Diavolul au fost scrise pentru a deveni capodopere. Unul dintre textele lui Papini, Doua imagini intr-un havuz, l-a inspirat chiar pe Jorge Luis Borges in scrierea povestirii fantastice Celalalt.
Giovanni Papini a fost un personaj contradictoriu, care a sustinut pareri antagonice. Istoric al literaturii si poet, pragmatist si romantic, ateu si teolog, Papini, la fel ca si Nietzsche, unul dintre autorii sai preferati, a fost un mare iubitor de masti. Nietzsche si-a trait idolii ca pe niste masti proprii, pe care in final le-a aruncat. Scoaterea mastii inseamna de fapt o „cadere in realitate”, intocmai precum marturiseste chiar Nietzsche intr-o scrisoare catre Erwin Rohde, din 1883, unde aseamana scrierile lui Schopenhauer cu niste „castele de nisip”: „Caderea din aceste castele de nisip in realitate este de-a dreptul amarnica”. Ceea ce s-a ascuns pina acum in spatele mastilor iese la iveala; descoperirea propriului chip inseamna o intoarcere catre sine: „Ma cuprinsese o nerabdare fata de mine insumi; imi dadeam seama ca era timpul sa ma intorc sa ma gindesc la mine insumi”. Revenirea la sine insusi este pentru Nietzsche forma vindecarii supreme, simbolizata de indepartarea mastilor.
Mastile vorbesc despre conditia artistului, despre natura sa duala, despre ascunderi si tainuiri. Lui Nietzsche i s-a parut mereu ca Zarathustra poarta o „masca de sfint”, sub care se ascunde spiritul rau, demonul, cel care da tircoale si corupe. Gilles Deleuze trateaza problema mastilor artistului si vorbeste despre nevoia marilor spirite de a purta masti, de a se camufla. A deveni ceea ce tu insuti esti inseamna sa-ti indepartezi toate mastile, toate valurile de imprumut, sa iesi din inlantuire, sa te emancipezi.
Giovanni Papini, Un om sfirsit,
traducere din limba italiana de Stefan Augustin Doinas,
colectia „Biblioteca Polirom. Clasicii modernitatii”,
Editura Polirom, 2008, 29.95 lei