De pe fetele politaiului si gardianului public am citit ca nu se intimplase nimic grav. Oamenii zimbeau pe ascuns, era clar ca nu vor decit sa-i sperie pe cei doi pusti care se comportau ca si cum urma sa fie dusi direct in temnita, ca sa fie pregatiti pentru scaunul electric. Am ramas la intrare si mi-am aprins o tigara. Nu m-am putut abtine sa nu trag cu ochiul si cu urechea.
Tensiunea tot crestea, „vinovatul” principal se tinea totusi tare la „interogatoriu”, pina cind politaiul i-a spus cu subiect si predicat ca-i face dosar penal si ca-l trimite la inchisoare. Atunci „vinovatul” s-a oprit brusc din plins, s-a sters la ochi si a marturisit:
– Da’ nu eu am adus pocnitorile, ci Gogoloi!
Apoi a aratat cu mina spre adevaratul vinovat, care statea incremenit, cu spatele, pe o banca din parc, crezind probabil ca scapase. Cind l-a chemat politaiul, Gogoloi s-a aratat mut de uimire, a venit ca si cum era un cetatean onorabil care se plimba intimplator prin parc:
– Sa mori tu ca eu am adus pocnitorile?!
– Sa mor io, i-a zis amicul, senin.
Apoi s-a pus si Gogoloi pe bocit.
Mi-am adus aminte ca de-o tradare asemanatoare am avut parte si eu, printr-a cincea. Aveam un profesor zbir, te lipea de perete cu-o singura palma, si m-am trezit eu sa iau atitudine, sa fiu eroul tuturor oropsitilor din clasa. Si-ntr-o zi din aia obisnuita in care n-ai ce face sau te maninca-n cur, m-ai bine zis, i-am asezat profesorului, in pauza, o piuneza pe scaun. Sincer, n-aveam de gind s-o las acolo, dar cind am vazut cit de apreciat si de incurajat sint de colegi pentru gestul meu de fronda, am tot aminat momentul in care sa iau piuneza de-acolo. Si-a intrat deodata „toarsu” profesor. Dupa ce a trecut de banca mea, unul dintre colegii care ma incurajasera cel mai mult m-a batut pe umar si mi-a soptit scurt:
– Sa stii ca eu te spun.
De-aia zic: daca exista vreo tradare cit de cit acceptabila, ba chiar una cu farmecul ei aparte, e cea care are loc intre amicii din copilarie. Cel putin pe mine unul aceasta nu poate decit sa ma amuze.