„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este țara mea de Radu Aldulescu, în curs de apariție în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom. Carte scrisă cu sprijinul Burselor Cărturești.
— FRAGMENT —
Au avut noroc, în sfârșit, când au agățat două surori, o Andră și o Dorină ieșite, ca ei, la plimbare prin Cișmigiu. De fapt, ieșite, ca ei, la agățat și, ca să vezi, la fel costumate, în rochii albe cu gulerașe roz, cu același păr șaten deschis și figuri identice, de veverițe, active, atente, întreprinzătoare. Bineînțeles că-și cultivau asemănarea, ca să profite de ea. Virgil își imagina cum ar profita, prezentându-se, bunăoară, la un examen, una în locul alteia sau substituindu-se, una în locul alteia, în patul unui iubit, iscând un calambur erotic în care el se vedea deja implicat.
— Sunteți gemene?
Una din ele a râs și a fost de ajuns s-o vadă deosebită de soră-sa, o idee mai matură.
— Are vreo importanță?
Se alintă, își spuse Virgil. Ar putea să fie mai proastă decât pare. E de bine. Cu cât mai proastă, cu atât mai bine.
— Eh, întrebam și io. N-am vrut să fiu indiscret, scuze…
Florian intervine cu o remarcă de bun-simț:
— Ar avea o oarecare importanță, ca să nu vă confundăm.
— Oricum vă vom confunda, face Virgil. Asta nu cred c-ar fi o problemă.
Cea care i s-a părut mai matură scoate din geantă o bentiță roșie și-și prinde părul cu ea, pentru a se deosebi, pasămite, de soră-sa.
— M-am însemnat, acum nu ne veți mai confunda. Eu sunt Andra și ea e Dorina. Din păcate, nu suntem gemene.
Virgil se miră, simulând interesul pentru regretul Andrei.
— De ce din păcate?
— Pentru că sunt cu doi ani mai mare decât sora mea. Sunt bătrână deja, am 22 de ani.
— Nu ești bătrână, sare s-o liniștească Florian, care îi cântă în strună, luându-i în serios fandoselile. Bătrâni suntem noi, noi avem 24 de ani. Din păcate, accentuă, imitând-o pe Andra, nici noi nu suntem gemeni și nici măcar frați.
Gluma asta nu-i pică bine Andrei, se simte luată peste picior, jignită chiar.
— Să vă fie de bine!
Se uită lung la soră-sa, așteptând, desigur, o sugestie, dacă merită s-o continue cu băieții ăștia care se-ntind la cașcaval, par să se obrăznicească… Virgil se repede s-o îmbuneze.
— Dacă ți-am greșit cu ceva, Andra, te rugăm să ne ierți.
Ea tace cu încăpățânare, îmbufnată, infatuată. O fandosită, Virgil abia se abține să n-o repeadă, în timp ce soră-sa, care n-a scos încă nici o vorbă, pare derutată. Nu înțelege ce se întâmplă, așteaptă explicații parcă. Virgil aplanează, lansând o invitație.
— Cel mai bine ar fi să mergem la o bere, ca să lămurim, să limpezim. Uite-aici, pe terasă, la Monte Carlo.
Surorile par să se însenineze. Invitația e binevenită. Virgil rămâne o jumătate de pas în urmă, ca să-i facă un semn discret lui Florian, frecând degetul mare de arătător: bani pentru consumație, să pună el, fiindcă Virgil e cam falit. Florian, prea fericit, probabil, că s-au lipit de mândreața asta de surori, flutură din mână, deh, nu trebuie să ne facem griji din pricina banilor.
La o masă, lângă lac, o oră a trecut ca nimic, cu surorile vesele și gureșe, de-acum, cu halbe de bere și un platou cu mici. Ai fi putut crede că atât au așteptat, umblând ca niște cățele în călduri după niște bărbați cu dare de mână care să le ospăteze… Te-ai fi înșelat însă dacă ai fi crezut așa ceva. Nu erau nici pe departe niște amărăștene, fomiste din provincie, filatoare, strungărițe sau sudorițe. Erau studente la Arte Plastice, cică, și-și câștigau deja traiul ca decoratoare de vitrine și ceramiste. Aveau comenzi, câștigau bine, aveau casa lor, apartamentul lor, pe bulevardul Mircea Vodă, ceea ce nu le împiedica să iasă la plimbare, vezi, în căutarea unor fraieri… Exact ce le trebuie lor, lui Florian și Virgil, care nici ei nu se socot și nu sunt mai prejos. Virgil le spune că și ei sunt studenți la o școală superioară de ofițeri. Este vorba despre Școala de Securitate de la Băneasa, de unde ies cadre pentru cea mai importantă instituție a statului. Virgil se bazează, așadar, pe faptul că ceea ce spune el sună bine și dă bine. Totuși, cele două surori strâmbă din nas, la unison, oripilate, se pare:
— Securiști?!
— Da, securiști, mulți tineri din țara asta și-ar dori, dar e foarte greu, se cer niște calități, niște aptitudini, pe lângă muncă și dedicație…
— Așa e, spune Dorina, securiști care anchetează oamenii, îi bat și îi bagă la beci, brrr…
Florian întreabă:
— Ai văzut tu așa ceva, Dorina? Sau te iei după niște zvonuri mincinoase?
— Mdam, închipuie-ți că vorbesc în cunoștință de cauză, iar voi n-ați avea cum să știți în ce vă băgați…
Soră-sa o susține:
— Se întâmplă să avem habar de treburile astea: securiști care fac dosare pentru dușmanii regimului. Ar fi bine să vă mai gândiți, băieți. Aveți timp să vă răzgândiți.
Virgil răbufnește, în sinea lui. Asta ar fi culmea, să se răzgândească, el, unul, care abia așteaptă să iasă pe leafa lui de securist, să aibă banul lui… Căcat, uite că vine nota de plată mai mare decât a evaluat dobitocul de Florian când a dat de înțeles că se poate baza pe el, adică pe nenorociții ăștia de cincizeci de lei pe care-i pune pe masă, adică toți banii lui! Virgil pune și el tot ce are în buzunare, zece lei și ceva mărunțiș, dar mai trebuie douăzeci și șapte de lei pe care n-au de unde să-i scoată. Nu le rămâne decât să se facă de băcănie, apelând la fetele astea drăguțe. Radiind, toată numai un zâmbet, Andra scoate din geantă o bancnotă de o sută de lei pe care o lipește cu palma peste nota de plată, ca pe miza unui joc de cărți. Împinge, totodată, spre băieți, banii lor, miza lor meschină.
— Dați-mi voie, băieți, fac io cinste! E plăcerea mea, dacă tot ne-ați invitat. Vreau să spun că voi v-ați făcut plăcerea invitându-ne, iar noi trebuie să ne-o facem plătind…
O umilință care s-ar cuveni cumva dreasă:
— Eu v-am invitat, precizează Virgil, copleșit de penibilul situației. Mi-am făcut greșit socotelile, scuze, scuze…
Florian le asigură că data viitoare nu se va mai întâmpla, după care dă să intre abrupt în subiect, marea lor durere, mai mare decât incidentul cu nota de plată.
— Știți, ne-am fi dorit să vă invităm la noi, unde stăm, dar, din păcate, nu se poate…
Andra ține să fie sarcastică:
— Tot așa cum ne-ați invitat la Monte Carlo. Da’, de bine, de rău, ne-am descurcat. Nu vă mai scuzați, că nu vă stă bine.
Virgil însă încă simte nevoia să se scuze.
— Noi stăm într-un internat-cazarmă și n-avem voie să primim persoane din afară.
Așa se face că surorile i-au luat, ca pe sus, cu un taxi de lângă Cișmigiu, direct la ele acasă. Stăteau într-un apartament de la etajul trei al unui bloc interbelic, vast și întunecos, cu patru sau cinci dormitoare, livinguri și holuri, prin care te puteai lesne rătăci, mobilă veche, covoare și carpete vechi, roase de vreme și prăfuite parcă. Virgil se simți, pe moment, nimerit într-o peșteră-vizuină a unor duhuri din altă lume. Lumea de afară abia se întrevedea prin crăpătura dintre draperiile groase: peste bulevardul Mircea Vodă, o casă boierească renovată, proaspăt văruită, cu frontoane și stucaturi, unde ființează o primărie de sector și o Casă de Căsătorii.
CARTEA
Virgil Lepară, orfan și fără prea multe perspective în timpul regimului comunist, își găsește locul și, într-un fel, o familie în structurile Securității. Avansează rapid pe treptele ierarhice și ajunge colonel într-un departament de elită care se ocupă cu suprimarea fizică a persoanelor indezirabile pentru Ceaușescu. Doar că, imediat după revoluție, printr-un concurs de împrejurări, devine singurul deconspirat și este judecat și condamnat la închisoare pentru crimele lui. Iese din închisoare după douăzeci de ani, timp în care și-a pierdut nevasta și toată averea, dar află cu surprindere că un binefăcător din cadrul serviciilor a avut grijă să îi asigure tot ce are nevoie într-un azil de lux din capitală. Astfel, proaspăt pensionar special, nu are altceva de făcut decât să își trăiască libertatea nou-dobândită și confortabilă. Totuși, beneficiile vin cu un cost, astfel că, într-o Românie modernă și europeană, depinde în continuare de toanele și mașinațiunile agenților din servicii. Totodată, relațiile nou-închegate, cu oameni aparent simpli, îl pun în situația de a-și rememora vechea viață, iar cea mai odioasă crimă a lui pare să îl ajungă din urmă și să îi pună în pericol existența. Un roman în care Radu Aldulescu scoate la lumină părțile cele mai sumbre ale trecutului nostru comunist, dar și legăturile încă prezente și incredibilele compromisuri sociopolitice cunoscute sau ascunse.
AUTORUL
Radu Aldulescu s-a născut în București, pe 29 iunie 1954. Între anii 1973 și 1990, a lucrat pe șantiere și în fabrici din România socialistă. Concomitent, a scris două romane: Sonata pentru acordeon (1993), roman distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, și Amantul Colivăresei (1995), distins cu Premiul Editorilor particulari din România și tradus în limba franceză la Éditions des Syrtes. A mai publicat: Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004; distins cu Premiul Radio România Cultural, tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó), Mirii nemuririi (2006; distins cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române), Ana Maria și îngerii (2010; nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor), Cronicile genocidului (2012; distins cu Premiul Augustin Frățilă și Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia, tradus în limba maghiară la Napkút Kiadó, 2016), Istoria Regelui Gogoșar (2015; distins cu Premiul revistei „Familia“), Rezidenți în Casa Visurilor (2018) și Drumu-i lung, căldura mare (2021, nominalizat la Premiile Leibniz), majoritatea având parte de mai multe reeditări. A fost coscenarist, pe baza romanului Amantul Colivăresei, al filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1998, și premiul UCIN, și al filmului Heidi (2019), regizat de Cătălin Mitulescu, film cu zece nominalizări la Premiile Gopo 2020. A mai scris piesele de teatru Fericirea în 5 pași, Argentina în Casa Visurilor și Inima Reginei Maria.
Galerie foto
