Trei premii in doua zile. Ti-ai verificat horoscopul inainte, ca sa stii ce te asteapta?
Hmm, asa se intimpla citeodata… S-a intimplat si cu Valuri – o perioada lunga fara nimic si apoi poc: patru-cinci premii in citeva zile.
Ce ti-au spus membrii juriului de la Salonic?
In mod direct mi-au spus ca au fost impresionati de multe, dar ca scenariul si jocul actorilor li s-au parut de exceptie. Mai mult, la proiectiile de la Salonic sala a reactionat cel mai bine din toate locurile unde am fost pina acum.
Premiul „Silver Alexander” de la Salonic, in valoare de 22.000 de euro, pica bine pentru un film facut fara bani. Care e istoria filmului?
Scrierea scenariului a inceput prin 2003; spre sfirsitul anului 2004 am avut un script onorabil si am inceput sa caut ajutor. Am obtinut o camera si ceva lumini de la Videolink, apoi echipament de sunet de la Audio Design Digital Art, si ceva spatiu de montaj. De asemenea, Dawis Film m-a ajutat pe partea de organizare si productie. In 2005 am inceput filmarile, dar cu adevarat le-am terminat in 2007. Scena inecului, de pilda, ne-a dat multa bataie de cap. Nici vremea nu a tinut cu noi. Montajul a durat inca vreun an, iar in final, in aprilie-mai 2007, am avut un film pe format digital cu sunet de la filmari, adica nemixat. In aceasta forma a fost vazut de producatorii francezi in vara lui 2007. S-au indragostit de el si au facut tot posibilul sa-l finalizam pe 35mm si cu sunet profesional. Ajutorul final a venit de la ei si de la ARTE. O geneza lunga, intr-adevar, si cu o gramada de noroc!
Ai avut la un moment dat impresia ca n-o sa mai termini filmul niciodata?
M-a obosit foarte mult. Dupa ce l-am filmat, a fost nevoie sa-l reiau in alte forme, pentru realizarea sunetului (la Paris), apoi a gonflarii pe 35 mm etc. Nu numai ca am avut impresia ca n-o sa-l mai termin, dar, si mai rau, ca e un film prost, ca nimeni nu-l place (poate doar niste prieteni) si ca o sa fac toata viata televiziune. A fost o perioada foarte deprimanta. Apoi l-am scos „in lume” si datele s-au schimbat radical!
Pescuit sportiv e un film la care actorii au jucat pe gratis. Cu ce argumente i-ai convins?
Cu scenariul cred, altfel n-ai cum! Dar e si foame de film in Romania pentru actori!
Cind ii faci premiera romaneasca?
Pe 13 februarie. Este un vineri 13, si imi place ideea asociata cu filmul. Cuplul meu pleaca intr-un weekend relaxant, un fel de Valentine’s Day, dar ce se intimpla e un fel de vineri 13: toate merg rau de la inceput.
Pescuit sportiv nu are actiunea localizata in Romania. Te feresti de subiectele romanesti?
Povestea se poate intimpla oriunde, dar nu ca m-as feri de subiectele din Romania. Intotdeauna mi-au placut povestile universale, care tin mai mult de comportamentul uman. Cred insa ca orice poveste buna are un strat de universalitate, altfel nu i-ar interesa decit pe cei din tara respectiva. Ideea scenariului mi-a venit dupa ce am citit un scenariu de scurtmetraj al lui Radu Jude. M-a fascinat posibilitatea unei povesti despre comportamentul uman spusa intr-un mod foarte ieftin, ca filmare vreau sa zic. Am auzit pareri ca m-as fi inspirat din Cutitul in apa al lui Polanski – e drept ca mi-a placut mult, dar nu m-am gindit la el cind am scris.
Iubesti oamenii? Ce te sperie la ei?
Cred ca iubesc mult oamenii, insa ma fascineaza comportamentul speciei animale care se cheama om. Si, cel mai mult, autodistructivitatea de care dam dovada zilnic. De la simpla tigara pina la relatiile de iubire – si o facem de cele mai multe ori cu placere. Incerc sa inteleg acest comportament, sa aflu poate mai multe si despre mine… Cred ca pot intelege de ce avem razboaie – e un mod competitiv de supravietuire pe care il are orice animal, dar nu inteleg de ce ne place sa ne autodistrugem ca persoane in sine. Sinuciderea e doar un act extrem pe care animalele il fac in situatii extreme. Noi il facem destul de aleator si de multe ori nemotivat. Dar avem dorinta de autodistrugere in noi – ne place sa fumam, sa bem alcool, sa mincam chestii nesanatoase. Inteleg ca sint placeri nevinovate, dar cel mai dureros este cind vezi cu cita placere esuam uneori in relatiile noastre, si nu ma refer doar la cupluri, ci si la relatiile parinti-copii, prieteni. Le distrugem mult mai usor decit le construim. Nu vad cum ajuta asta la evolutia speciei, dar incerc sa inteleg.
In ultimul an ai petrecut mult timp in strainatate, mai ales ca rezident Cinefondation al Festivalului de la Cannes. Care e acum perceptia strainilor asupra filmului romanesc? Sintem in continuare buricul tirgului?
Buna intrebarea. Desi cinema-ul romanesc e foarte cunoscut, nimeni nu se agata automat de gitul unui film romanesc. Intr-un an cu o productie mare de filme, am avut doar un singur film la Cannes, intr-o sectiune paralela, si niste selectii la festivaluri mari. Adica, pina la urma, valoarea conteaza foarte mult, iar brandul „Film produs in Romania” nu se vinde chiar asa cum credem noi… Insa da, avem un cinema recunoscut pe plan international. Pentru mine chiar e un miracol ca din cinci-sase lungmetraje foarte bune facute in ultimii cinci-sase ani am construit brandul asta.
In ce fel te-a ajutat rezidenta Cinefondation de la Paris?
Am avut timp si liniste pentru scris, contact apropiat cu producatorii francezi si posibilitatea sa lucrez la postproductia Pescuitului…, care a fost facuta cam in aceeasi perioada, tot la Paris.
Care sint cele mai repetitive intrebari care ti se pun in strainatate?
De ce am folosit POV-ul („Point of view”) in film, adica de ce am filmat tot filmul din unghiul personajelor. Care e secretul cinematografiei romanesti.
Si tu ce raspunzi?
Pentru ca la inceput, in primele variante de scenariu, aceeasi poveste era spusa de trei ori din punctul de vedere ale fiecarui personaj. Apoi am considerat ca e prea plictisitor sa spun aceeasi poveste de trei ori chiar daca diferit, dar am pastrat ideea POV-ului pentru ca am realizat ca, utilizindu-l intreg filmul, spectatorul va sti ca ultimul POV este al unei persoane. In acest fel, finalul capata valente si intelesuri noi. Mi-a placut chestia asta, mi se pare ca o poti „simti” doar vazind-o, adica e foarte cinematografica. Pe de alta parte, imi place POV-ul si consider ca este mai mult sau mai putin viitorul cinema-ului. Este mult mai interesant sa pui audienta in pielea personajului. Semnele sint evidente: jocurile video, reality show-urile etc.
La a doua intrebare, cea cu secretul cinematografiei, spun ca nu stiu care e acesta si ca e un miracol pentru mine ca din cinci-sase filme ne-am facut un nume…
Stii ca s-a alcatuit recent un top al criticii cu cele mai bune zece filme romanesti din toate timpurile. Ce parere ai despre aceasta initiativa? Cum ar arata topul tau?
Nu-mi place sa fac topuri si nu-mi spun nimic topurile, mai ales cind sint bagate in aceeasi oala filme facute in conditii atit de diferite si la distanta de timp atit de mare. E ca si cum ai amesteca primele filme mute cu filmele de azi de la Hollywood, intr-un top al celor mai bune filme… Care e criteriul pina la urma? Adica mi se pare foarte subiectiv! M-a mirat ca Marfa si banii nu face parte din topul respectiv. Nu e doar un film foarte bun, dar a si declansat „noul val”. Parerea mea, desigur!
Te preocupa ideea daca apartii unui val de sine statator? Daca tot le ai cu valurile…
Nu ma preocupa deloc. Ma preocupa sa fac filme cit mai bune si care sa-mi placa in primul rind mie.
Ai vrut dintotdeauna sa faci filme?
Dupa virsta 19 ani, cind i-am descoperit la Cinemateca pe Tarkovski, Bergman si Fellini. Inainte eram cu muzica. Am descoperit tirziu ce inseamna cinema-ul – un amestec al celorlalte arte. Plus ca nu e deloc plictisitor: scrii, repeti cu actorii, filmezi, montezi, colaborezi la muzica etc. – sint o gramada de segmente diferite la care iti aduci aportul.
Mai tii minte care a fost primul film pe care l-ai vazut?
Hmm, poate niste Stan si Bran cu parintii mei. Sau parca un film italian despre mafie. Oricum, nu m-a marcat! In schimb, imi amintesc ca imi placeau mult filmele, iar una dintre cele mai „aspre” pedepse date de parinti era sa nu ma lase la televizor, la film.
Ce fel de copilarie ai avut? Frati, surori? Vacante la Navodari? Cozi la unt la 4 dimineata?
Fara frati sau surori, in rest – putin din toate. O copilarie destul de fericita. Cel mai placut era timpul petrecut in vacantele de vara la bunicii de la tara, la Presaca, undeva linga Sibiu, dar si la matusile de la Sibiu unde eram rasfatat.
De ce n-ai studiat la UNATC?
Ca n-am intrat. Am dat examen de trei ori, ca Radu Jude cred, si am cazut de la prima proba. Foarte descurajator… Oricum, acum nu regret deloc, nu ca Universitatea Media ar fi mai buna.
Ce cineasti iti plac?
Imi plac multi, si sint perioade cu preferinte; acum imi plac mult Gus Van Sant, Mike Leigh, Aki Kaurismaki. Dar nu ca mi-ar placea sa fac film ca altcineva; as vrea sa am propriul meu mod de expresie.
Dar exista vreun scriitor sau vreun pictor despre care sa spui: „As vrea sa pot face film asa cum scrie/picteaza?”.
Raymond Carver. La pictat nu ma bag…
Exista vreun eveniment petrecut recent in tara&lume care te-ar inspira pentru un film?
Tot timpul „vad” posibile povesti mai mult sau mai putin interesante de pus in film. Ultima ar fi, sa zicem, povestea unui pirat de vase etiopian.
Cum stai cu proiectul Cu cele mai bune intentii?
Cred ca bine. Am cam 90% din ce va fi ultimul draft. Inca mai finisez. Am niste actori in cap, insa doar castingul va fi relevant. Sper sa filmez cel mai tirziu pina in septembrie 2009. Cautam inca bani, cei de la CNC sint mult mai putini decit ne asteptam. E prima mea poveste, cred, inspirata dintr-un fapt real. Trateaza mai multe teme. Am plecat de la ideea cum poti face greseli grave – si chiar fara sa realizezi – din dragoste si cu cele mai bune intentii. In procesul de scriere am descoperit ca este mai mult vorba despre pierderea amintirilor. Tinem cu dintii de amintirile noastre frumoase, avem nevoie de ele si suferim cind pierdem lucruri, dar mai ales oameni la care tinem. Este vorba si despre frica de viitor… Viitorul care poate aduce multe lucruri frumoase – asta e cliseul, dar care in acelasi timp aduce moarte. Viitorul inseamna timp, timpul inseamna erodare si pierdere… Deci n-are legatura cu filmul lui Cristi Puiu. Poate are, poate nu. Daca nu are cu Moartea domnului Lazarescu, are cu altele, probabil. Temele sint putine, modurile in care le tratezi sint diferite.
„Am devenit producator de nevoie, ca n-avea cine”
Ai incredere in structurile oficiale de la noi care se ocupa de cinema?
In proportie de 50%. Dar asta e increderea mea in orice structura oficiala de la noi. In orice caz, s-au facut multe lucruri bune in cinema, in ultimii ani, de catre structurile oficiale. Incet, ce-i drept. Sper sa se continue in aceasta directie, caci mai sint la fel de multe de facut.
Ai votat la uninominale?
Da.
Crezi ca acum, dupa succesul cu Pescuit sportiv, iti va fi mult mai usor sa faci film, adica sa gasesti bani?
Evident! Nu am ce sa zic mai mult, dar bineinteles ca nu arunca nimeni cu bani in mine. Cei interesati vor sa citeasca totusi scenariul viitorului proiect etc.
Unii regizori de la noi spun ca nu vor sa aiba de-a face cu productia, ca au nevoie de un producator care sa-si faca treaba, in timp ce ei si-o fac pe a lor. Tu esti si producator. Cum le impaci?
Sint de aceeasi parere cu regizorii de care spuneai. Nu prefer deloc sa am de-a face cu productia. Am devenit producator de nevoie, ca n-avea cine. In continuare voi fi producator mai mult cu numele companiei, dar nu producatorul principal, ca sa zic asa. Avantajul cind esti si producator este ca pastrezi un mai mare control asupra proiectului si, normal, culegi si roadele!