Nu-mi amintesc ca vreunul dintre anii trecuti sa fi inceput cu atita zarva. Acceptasem ca anul acesta va fi cumva diferit, fiind unul sub semnul crizei mondiale, dar limitasem in mintea mea evenimentele doar la aceasta zona, a crizei. Ii asteptam astfel pe analistii economici sa se perinde la televizor in primele zile ale anului, cu previziunile catastrofice la purtator, pentru a ne invata cum putem evita efectele cele mai negre ale acestei crize si, fireste, pentru a ne spune cit de vinovati ne sint guvernantii de azi, de ieri si dintotdeauna pentru situatia in care ne aflam. Oricum am lua-o, e un an greu pentru toti din punctul acesta de vedere, mai putin pentru analistii economici. Pentru ei, criza e o mana cereasca: se trezesc zilnic invitati pe la televiziuni, devin sau redevin vedete si, cu cit situatia economica generala se inrautateste, cu atit li se imbunatateste situatia economica personala. As fi vorbit poate, in acest prim text al meu, mai mult despre ei si mai mult despre criza daca inceputul de an s-ar fi multumit sa se concentreze doar asupra acestui dezastru care ne paste.
Dar criza generala a capatat accente mult mai dramatice inca din prima zi a anului, cind am inceput sa avem cu totii frisoane din pricina unei crize mult mai aplicate: cea a gazelor. Rusia s-a otarit la Ucraina pentru ca nu-i accepta pretul crescut la gaze, iar Vladimir Putin, eternul sef de la Moscova, acum cu haina de premier pe el, a batut cu pumnul in masa si a sistat livrarea gazelor pentru mai intreaga Europa. Santajul Rusiei n-a vizat doar Ucraina in sine, ci i-a vizat pe toti cei care sustin aceasta tara in drumul spre NATO si UE. Rusia si-a incordat muschii, iar Europa tremura. Romania tremura la rindul ei, ca altceva nu poate face.
Problema gazului rusesc a luat fata unei alte probleme, mult mai complicate, dar care ne implica mai putin personal, anume razboiul din Fisia Gaza. Un razboi adus tot de inceputul lui 2009, un razboi cumplit, ca toate razboaiele, pe care acum il vedem la televizor in alb-negru, cu doar niste lumini cauzate de bombe ce nu ne implica prea mult emotional. Dar pe care il vom intelege altfel mai tirziu, cind alb-negrul va disparea, iar imaginile ne vor prezenta chipuri si povesti oribile, tragedii reale. Ne vom cutremura un pic atunci, vom rememora ce faceam noi la inceputul lui 2009, cind acest razboi era in plina desfasurare, apoi vom trece mai departe.
Inceputul lui 2009 ne-a adus in fata si o drama concreta, desfasurata pe ecranele televizoarelor inca dinaintea trecerii dintre ani. Mircea Stanescu, fost deputat, fiu al jurnalistului Sorin Rosca-Stanescu, a lovit cu masina un om pe trecerea de pietoni si l-a omorit. Dupa citeva zile, Mircea Stanescu s-a impuscat in cap. Nu intentionez sa vorbesc aici despre vina. Cind doi oameni au murit, e mai bine sa taci. M-au oripilat insa, cum ma mai oripileaza si nu stiu de ce n-am devenit intre timp imun, comentariile de pe forumurile ziarelor. Nickname-uri sub care se dezvolta hiene au sarit asupra fostului deputat tirindu-i moartea in noroaiele constiintelor lor. Epitete dintre cele mai stupide, acuze, invocari ale Divinitatii care a venit cu pedeapsa suprema si asa mai departe. Spuneam nickname-uri si era sa uit ca dincolo de ele se afla oameni care, in timp ce Mircea Stanescu umbla cu pistolul la timpla, iar omul omorit de masina sa era ingropat, isi petreceau, in perimetrul lor de liniste, sarbatorile.
Toate astea s-au intimplat in doar citeva zile. Asa a inceput anul doua mii noua. Si n-am spus aici nimic despre stupidul comportament al noilor guvernanti romani, n-am vorbit despre modul in care isi impart cascavalul PD-L-ul si PSD-ul, despre aberantele reglementari cu care s-au grabit sa vina samd. Despre astea avem timp sa discutam. Deocamdata, in toata aceasta aglomerare de evenimente de la inceputul anului, am incercat sa strecor un salut si citeva ginduri de bine pentru cititori. O mai fi ramas putin spatiu si pentru optimism?