Deja obișnuiți cu metoda de control de la intrarea în festival, oamenii își scot alene sticlele de apă din genți și ori le beau pe nerăsuflate, ori le abandonează pe una dintre mesele voluntarilor care așteaptă să le verifice biletele.
Odată ce trec de lanțul de adolescenți îmbrăcați în tricouri negre, se opresc puțin în loc și se uită stânga-dreapta de parcă ar analiza, pentru câteva secunde, atmosfera festivalului.
E cald, iar muzica se aude înfundat, dinspre scena mare care e departe, în capătul opus intrării. Până acolo, participanții merg în zigzag, uitându-se curioși înspre food truck-uri, adulmecând mâncarea ce te întâmpină imediat după ce ai făcut primii pași în festival. Prima oprire rămâne, pentru mulți, barul. În încercarea de a înfrunta toropeala care nu se dă plecată nici cu lăsarea serii, oamenii cară pahare cu bere rece sau cocktailuri cu multe cuburi de gheață.
Imediat după ce se asigură că pot rămâne hidratați, cel puțin o perioadă, mulți dintre cei prezenți la festival se învârt ca niște titireze pentru a găsi un loc de odihnă, la umbră. Locul e împânzit de bean bag-uri și șezlonguri, dar cele poziționate în spațiile mai ascunse de soare sunt deja ocupate de grupuri de oameni care s-au descălțat și stau acum cu picioarele înfipte în nisip.
Totuși, pe malul lacului, în bătaia căldurii, sunt încă multe locuri libere pe care cei mai curajoși le ocupă, echipându-se cu ochelari de soare, șepci, și transformând orice au la îndemână în evantaie.
Timiditatea poate fi înfrântă
Când se aud primele acorduri de chitară dinspre scena mare, puțini sunt cei care se grăbesc să meargă într-acolo. Câteva persoane își ridică privirile din telefoane sau cărți, privesc puțin confuze, parcă deranjate de zgomotul neașteptat, apoi își continuă rutina. Cei care s-au adunat pe lângă scenă stau în perechi sau grupuri de câte trei în jurul butoaielor care țin locul unor mese înalte de bar.
Pe scenă, artiștii din trupa Dimitri’s Bats își mijesc ochii și se uită înspre publicul adunat în fața lor. Încep să cânte, un ritm lent, în acord cu moleșeala unei zile de vară a cărei căldură îți inhibă dorința de a te mișca.
Artiștii își aruncă priviri sugestive unul altuia, zâmbindu-și împăciuitor. „Ce faceți, mă? Toată lumea e bine? Sunteți obosiți sau care-i treaba? Hai să ne mișcăm cumva împreună, să facem ceva“, spune Radu Osaciuc, solistul trupei, deschizând astfel interacțiunea cu publicul care, ca răspuns, strigă rușinat un scurt „Hai!“.
Încet, încet, se mai strânge o mână de oameni pe lângă scenă, iar după câteva îndemnuri insistente de la întreaga formație, cei de față decid să se apropie de artiști și să îngâne, cu voci abia auzibile, refrenele învățate pe moment. Deși parcă sceptic la început, publicul se obișnuiește rapid cu atmosfera dictată de Dimitri’s Bats și îmbrățișează ritmurile melodiilor, mișcându-se încet de pe un picior pe altul sau dând ușor din cap, cu ochii închiși și cu un zâmbet în colțul gurii.
O dronă se plimbă nestingherită pe deasupra capetelor oamenilor, atât de aproape încât, dacă n-ar fi atenți, le-ar putea reteza câteva vârfuri de păr. Copiii se ridică pe vârfuri și își întind mâinile înspre ea încercând fie să o prindă, ori doar să o salute.
Pe măsură ce seara înaintează, din ce în ce mai multe persoane migrează în zona din față, abandonându-și bean bag-urile pentru unul dintre butoaiele de lângă care cu greu se vor dezlipi până la finalul nopții.
Când Dora Gaitanovici a intrat pe scenă, publicul părea deja pregătit pentru moment. Chiar în fața gardurilor pictate în alb și roșu, trei băieți cu părul lung, prins în cozi ce le atârnau pe spate, își pun mâinile unul pe după celălalt și încep să își fluturele pletele încă de la auzul primei note. Continuă așa timp de trei melodii după care, obosiți, se îndreptă agale spre bar, de unde și privesc restul concertului. Locul lor e ocupat rapid de câteva fete care țopăie ținându-se de mâini și cântându-și una celeilalte versurile.
„De la voi se vede apusul ăsta frumos? Următoarea piesă se numește Soarele și mă gândeam că e foarte potrivită pentru momentul ăsta“, spune Dora, zâmbind cald atunci când publicul îi răspunde în unison „Da!“. Ea continuă să danseze aruncându-și părul lung dintr-o parte în alta, oprindu-se doar pentru a mai interacționa, din când în când, cu ceilalți artiști care îi răspund rapid cu o mișcare de dans. În spatele lor, pe un ecran imens, e proiectată o pereche de ochi care pare să-i vegheze.
Se dă stingerea
Muse Quartet reușește să facă o tranziție ușoară între Dora Gaitanovici și Deliric, pregătind parcă terenul pentru artistul ce urma să schimbe atmosfera serii. Având momentul de început, cele patru fete au cântat la vioară și violoncel într-o liniște aproape neclintită. Totuși, în momentul în care pe fundalul instrumentelor clasice încep să se audă, câteva dintre versurile deja fredonate de unii oameni din mulțime, un ropot de aplauze și un cor de țipete au luat locul oricărui alt zgomot pentru un moment scurt.
„Aveam emoții, trebuie să recunosc. Mă gândeam: merg la un concert de rock, îmi iau clar cu huiduială“, spune Deliric și se aud câteva hohote de râs din mulțime. „Totuși, m-ați primit mai bine decât m-aș fi așteptat“, continuă artistul și se pregătește pentru următoarea piesă pe care și oamenii din jur o cântă alături de el.
Deliric țopăie energic dintr-o parte în alta a scenei, iar mulțimea pare să-i urmeze instrucțiunile, sărind de pe un picior pe celălalt în timp ce-și cântă unii celorlalți versuri pe care le știu de ani de zile.
Când, înspre final, Vlad Dobrescu i s-a alăturat pe scenă prietenului său, oamenii au început să aplaude și să-și dea coate. „Nici nu mă așteptam la altceva“, îi spune un bărbat cu capul acoperit de o glugă prietenului său care privește zâmbind înspre cei doi artiști.
„Ce faceți? Nu v-am mai văzut de mult, mi-a fost dor de voi“, spune Vlad Dobrescu și mulțimea în răspunde într-un cor de chiote.
Când Argatu’ urcă pe scenă pregătit să încheie cea de-a doua zi de Rocanotherworld, cu un ultim moment de energie, publicul era deja gata să danseze cu adevărat, de parcă Deliric ar fi fost doar încălzirea.
Ritmurile folclorice îmbinate cu cele de hip-hop și rap răsună în întreg festivalul, iar acum puțini oameni mai stau așezați. Dansează cu toții într-un asincron care nu deranjează pe nimeni și râd cu gura până la urechi atunci când, pentru că au sărit prea sus sau pentru că și-au mișcat brațele prea rapid, varsă din paharele pe care le țin în mâini.
Pe margini, cu părul lipit de frunte, câteva persoane fumează în liniște, uitându-se când către scenă, când către cei din fața ei. Când își termină țigările, unul dintre ei face un semn subtil din cap și ceilalți îl urmează, întorcându-și din când privirea pentru a vedea ce lasă în spate.
Luminile albăstrui împânzesc cerul, dar se pierd în depărtare, cu cât te îndepărtezi de scenă. Râzând zgomotos, împingându-se unii în alții sau trăgându-și haine peste cap pentru a se feri de ciupiturile de țânțari, oamenii se îndreaptă înspre ieșirea din festival. Unii așteaptă deja, așezați pe o bancă, autobuzul care să-i ducă înspre oraș, alții se răzgândesc și decid să mai rămână câteva minute, amintindu-și și de celelalte scene, unde pot dansa pe ritmuri de muzică electronică până aproape de răsărit.
Galerie foto
