Asa cum rugaciunea este un gest intim, la fel sint si visele, tot un fel de rugaciuni, dar in imagini, nu in vorbe sau ginduri.
Aflasem insa un lucru pe care nu il stiusem pina la douazeci si doi de ani, desi el era la mintea cocosului: ca toate visele sint vii si ca mortificarea lor are loc doar prin uitarea sau disparitia lor de mai tirziu. Ca nu exista vis mort din pornire; sau, daca este mort, inseamna ca si visatorul este asemenea. Ma bucuram, prin urmare, ca eram o visatoare vie (nu doar in carne si oase sau cu singele curgind iute prin vene), dar bucuria mea nu a tinut mult: in perioada in care am scris prima mea carte nu am mai putut visa deloc, fiindca mi se tocisera calitatile de visator, devenisem stearpa. Dihania din mine nu mai voia sa viseze. Inventasem atit de multe cosmaruri si deliruri in cartea la care scriam (Calatorie prin oglinzi, un microroman oniric), incit, iata, pedeapsa venise de la sine: faptura mea reala nu mai putea sa viseze, epuizata fiind de fictiunile plasmuite in roman. Ca sa ma oblig sa fiu visatoare vie am inceput atunci sa imi provoc visele, inventindu-le si fortindu-ma sa le visez, apoi sa le narativizez in viata de zi cu zi. Ca si cum le-as fi visat in chip natural, din beciurile noptii.
Era ciudat, dar amintirea mea in fata acestor vise scornite si mai apoi programate spre a fi visate era aceeasi cu a viselor visate cu adevarat, de la sine. Visele acestea erau niste surori vitrege, dar adiau in urma lor aceeasi mireasma ametitoare a intimplarilor de nepatruns. Minciunile mele onirice lasau urme luminoase in amintire, ceea ce ma naucea, caci stiam ca, la inceput, ele fusesera confectionate din plastilina moale, bezmetica, a dorintelor mele lichide. Eram, am fost dintotdeauna, o onirofila (si cvasi-oniromanta) cu virtej.
P.S.: Cred ca opusul cuvintului bezmetic ar trebuie sa fie dezmetic (de la a se/te/ne dezmetici).