A treia zi a festivalului Rocanotherworld se anunța a fi una dintre cele mai de poveste de până acum, cu artiști care vin atât de perfect unul în completarea celuilalt, încât par a fi piese desprinse din același puzzle. Nu e de mirare, deci, că lumea a început să se adune de mai devreme, înfruntând soarele arzător care nu a dat semne de retragere decât târziu, la apus.
Deja obișnuiți cu terenul festivalului, mulți dintre oamenii prezenți au devenit mai curajoși și au început să se ghideze după propriile reguli. Au ridicat, rând pe rând, bean bag-urile colorate care stăteau pe marginea lacului și le-au înșirat mai sus, pe nisip, astfel încât să le fie mai ușor să ajungă la ele. Unii dintre ei, feriți de ochii voluntarilor vigilenți, și-au scăldat picioarele în apă pentru a se răcori măcar pentru câteva momente.
Leneși, răpuși de căldură, câțiva oameni stau întinși pe șezlonguri cu ochii închiși. În jurul lor, grupurile din care fac parte discută aprins tot felul de subiecte sau își pasează în tăcere băuturile și pachetele de țigări de la unul la celălalt. O mulțime de tricouri galbene începe să pună stăpânire pe festival, făcând să pară că există un cod vestimentar despre care nu am fost informați cu toții. Din fericire, la unul dintre cele două mari corturi întinse pe nisip puteai găsi o salvare de ultim moment – un tatuaj temporar cu steagul României care te punea și pe tine în temă cu laitmotivul serii: meciul dintre România și Belgia.
Muzica poate vrăji
Prima apariție a serii, trupa K not K, a aruncat un voal de mister și misticism asupra publicului, surprinzându-l cu delicatele tușe clasice și un amestec încântător de esențe orientale. Astfel, vrăjită parcă de fluierul unui îmblânzitori de șerpi, mulțimea se mișcă odată cu artiștii de pe scenă. Aceștia, îmbrăcați cu toții în alb, purtând fie câte o pereche de ochelari de soare retro, fie câte o mască lipsită de expresie, dansează într-un mod aproape hipnotic, de parcă ar vrea să-i atragă și să-i prindă în acest joc pe cei care se lasă pradă ritmului dictat de ei. Și e greu să nu pici în plasa unui ritm halucinant, care te îndeamnă să sari și să-ți miști șoldurile și mâinile în sincron.
Cei care totuși rezistă tentației dansului, rămân răsfirați, fiecare pe șezlongul său. Pe fundal se aud, când și când, țipetele unor copii care se aleargă nestingheriți, încercând să-și șteargă steagurile care le-au fost pictate pe obraji cu nici câteva zeci de minute în urmă. În colțuri mai retrase, mai îndepărtate de scenă, dar în care muzica încă pătrunde, câteva persoane citesc, răsfoind alene cărțile pe care și le-au adus drept companioni. E devreme, deci oamenii sunt încă timizi.
Înapoi în fața scenei, câteva persoane au început să fredoneze în surdină linia melodică a piesei Memory, auzindu-se ca un zumzet încet de albine. Cele două soliste dansează acum în sincron, trăgându-se parcă de mâini, într-o luptă purtată fără cuvinte, doar cu mișcări însoțite de un fundal sonor. Jurjak a preluat ștafeta și a reușit să păstreze atmosfera în care publicul deja era învăluit. Deși spectatorii s-au mai schimbat, cei vechi făcându-le loc celor noi, cei rămăși s-au lăsați prinși în mrejele noii trupe care urma să-i delecteze pentru următoarea oră.
Prinsă strâns cu mâinile de gardul din fața ei, o fetiță cântă alături de Jurjak versuri pe jumătate știute de ea, pe jumătate șoptite la ureche de către mama ei.
Mai în spate, într-un spațiu pe care și l-a însușit cu totul, o femeie dansează cu ochii închiși, unduindu-și mâinile în aer, înspre cer. Câțiva oameni se uită la ea și zâmbesc, încercând să prindă și ei câteva din mișcările ei.
În depărtare, cei mai puțin interesați de muzică și dans s-au strâns în grupulețe și râd în hohote sau își șoptesc rapid lucruri la ureche, de parcă zgomotul venit dinspre scenă nu ar fi de ajuns pentru a le proteja secretele. Pe lângă steagul României care stă mândru pe obrajii multora dintre participanți, pe obrajii altora au apărut și fluturași sau aripi roz, de zână, care să-l acompanieze.
Momentul de liniște
Îmbrăcată într-un compleu negru, sclipitor, La Chica a furat privirile tuturor celor care se aflau deja în primele rânduri.
Accentul puternic, spaniol, și-a făcut loc în cuvintele rostite în limba română, iar artista a rămas cu un zâmbet larg întipărit pe față atunci când mulțimea a întâmpinat-o în limba spaniolă, răspunzându-i cu „sí“ la „sunteți pregătiți să dansăm împreună?“.
Și nu au mințit. Încă de la auzul primelor note, publicul a dansat în sincron cu artista, fredonând alături de ea, în glasuri timide, frânturile de versuri care le erau cunoscute.
Încet, lipsiți de curaj la început, dar reușind să prindă avânt pe parcurs, din ce în ce mai multe fete s-au adunat în fața scenei, mișcându-și șoldurile în ritmurile dictate de La Chica, ținându-și ochii închiși și zâmbind de parcă nu ar mai fi fost în controlul propriului corp.
„Această melodie este pentru noi, femeile, pentru că suntem toate niște vrăjitoare și vom reuși să câștigăm!“, a spus artista și afirmația ei este întâmpinată de un cor de strigăte și aplauze.
Pentru fiecare melodie interpretată, La Chica a oferit o explicație, o poveste care să-i facă pe ascultători să pătrundă cu totul în interiorul muzicii, să asculte și să înțeleagă versuri într-o limbă care multora le era străină.
Alături de ea spectatorii au putut „să-și lase necazurile, amintirile și sentimentele neplăcute în apă“, să le spele și să le lase în urmă, și au putut să închine un pahar în cinstea celor care nu mai sunt, pentru care La Chica a cântat o melodie cu care și-a încheiat spectacolului.
Aplauzele au continuat să se audă câteva secunde după ce artista a părăsit scena, dar în curând și publicul a început să se risipească prin diferite colțuri ale festivalului, grăbindu-se să-și ia ceva de băut sau de mâncat, în așteptarea punctului central de interes: Asaf Avidan sau meciul dintre România și Belgia.
Când s-a auzit prima notă de pian și imediat după o voce tremurândă care a acompaniat-o, nicăieri în fața scenei nu mai era loc pentru vreo persoană.
Sub lumina unui reflector, îmbrăcat la costum, așezat solemn în fața unui pian, Asaf Avidan și-a început show-ul cu Lost Horse, care pare să fi lăsat întreg publicul fără suflare. În timpul celor aproape patru minute cât a durat prima piesă, o tăcere sumbră s-a așezat asupra festivalului, de parcă am fi împărtășit cu toții aceeași emoție, iar cuvintele, chiar și gesturile, ar fi putut strica fragilitatea acelui moment.
Când s-a oprit din cântat, totuși, tăcerea lui a fost întâmpinată cu un ropot de aplauze care l-a făcut să se rușineze. „Mulțumesc! Înseamnă enorm pentru mine! Prezența voastră aici înseamnă enorm pentru mine… mai ales că, din câte am auzit, în seara aceasta se desfășoară și un meci important pentru voi, ceea ce înseamnă că doar oamenii inteligenți sunt prezenți aici“, spune Asaf Avidan și i se răspunde prin câteva hohote de râs.
Publicul rămâne totuși neclintit, de la o melodie la alta, prinșii unii în brațele celorlalți sau sprijinindu-se de butoaiele din fața lor, rămân cu privirea ațintită spre scenă, mișcându-și din când în când buzele în încercarea de a fredona, dar nereușind să scoată nici un sunet.
„Bunicii mei sunt de aici, mă rog, nu de aici din Iași, din România, dar mereu când vin aici simt un fel de emoție – trebuie să-i fac mândri“, transmite artistul, iar oamenii aplaudă din nou, copleșiți parcă de noua legătură creată între ei și artiști.
Când, după mai bine de o oră mulțimea e desprinsă de sub vraja lui Asaf Avidan, are nevoie de câteva momente să se despartă de scenă, iar primii pași în cealaltă direcție seamănă cu cei ai unor zombi care au uitat cum să-și folosească picioarele.
Galerie foto
