Dintre toate cele patru zile ale ediției festivalului din acest an, am rezonat cel mai mult cu line-up-ul de duminică: mai rock, mai echilibrat valoric și cu trupe care au, de obicei, prestații bune live.
Asta nu înseamnă că n-am cântat alături de om la lună, impecabili din nou, în seara de joi – rămân trupa mea favorită din peisajul muzical românesc. Vineri am văzut pentru prima dată live, pe scenă, pe Dora Gaitanovici și am avut senzația că o trupă de puști, fani ai serialului Stranger Things, a copiat lookul idolilor lor și s-a apucat să cânte muzică. Dora e o vocalistă incredibilă, cu o forță egalată doar de încrederea pe care o are în fața publicului; chitaristul se simțea ca un star rock în devenire, iar bateristul ar putea să cânte oricând la majoritatea trupelor din țară.
Sâmbătă am revăzut La Chica, pe care o descoperisem anul trecut, în iarnă, în concertul de la Acaju, și, deși îi știam magnetismul din prestația live, m-a surprins cum poate să cânte pasaje a capella în fața unui public care nu era întru totul familiar cu muzica ei. Singurul regret e că am pierdut concertul lui Asaf Avidan, programat la concurență cu meciul României cu Belgia pe care, retrospectiv, aș fi putut să-l ratez.
În fine, am ajuns duminică pe marginea lacului Aroneanu puțin după ora 19.00, la timp să prind concertul RoadkillSoda. Formația din București, care abordează un gen de rock numit stoner, nu e la prima prezență în festival, cântând și la ediția din 2017. Între timp au avut loc și unele schimbări în componență, dar sound-ul pare să fi rămas la fel: tare, dur și plin, un fel de warm-up pentru greii de la COMA sau Alternosfera. Vocalistul a ținut să comunice constant cu publicul: „Iași, are you loud? Are you proud?“. După răspunsul destul de bun al tinerilor în tricouri negre, care deja egalaseră ca număr audiența de joi seară, au urmat câteva secunde de liniște, apoi kick-ul distorsului de chitară. La final, pe la 19.52, după ce a vorbit tot concertul doar în engleză, a zis „Mulțumim, Iași, haideți să facem o poză!“.
Robin and the Backstabbers
Obișnuiți ai festivalului, au urcat pe scenă după nici 30 de minute, în acordurile de tarantella (O casă, cândva). „Degeaba, degeaba/ Nu e nimeni la volan“ și Andrei Robin Proca a intrat în Bacovia Overdrive. Cum am stat mai în spate la acest concert, am avut inițial senzația că a slăbit destul de tare și s-a tuns. Părul, încărunțit ușor pe la tâmple, era însă doar prins foarte strâns în coadă. Riff-ul excelent de la Spânzurătoarea mi-a adus aminte de Ioan Dan Niculescu (Ionuț, cum îi spuneam eu, sau Roca, cum îi spuneau alții), în casa căruia am dansat pe piesa asta la puțin timp după ce apăruse videoclipul. Apropo de Ionuț a.k.a. Roca (1978-2016), în memoria căruia a început ceea ce urma să devină festivalul Rocanotherworld, am remarcat doar două referiri la spiritul ce face finalul lunii iunie mai special la Iași: la Doru Pușcașu, de la om la lună, și a doua la Cătălin, de la COMA.
Ce am observat pe uriașul ecran LED de pe scenă e că, dacă în cazul altor trupe erau afișate proiecții sau imagini live cu ei pe scenă, la RATB am putut să urmăresc imagini de pe camere video și temperaturile aferente din orașe din toată lumea (Elveția părea o alternativă răcoroasă la canicula din Iași).
Apropo de asta, Soare cu dinți a fost interpretat cu efect mai ciudat, iar la final Robin a adăugat câteva versuri față de versiunea de pe album, altfel ceva obișnuit la această formație. „Poa’ să vină primăvara/ cu alaiul ei de flori“ a fost un intermezzo care i-a făcut pe cei trecuți de prima tinerețe să spere, însă tot ce au primit a fost Picnic la marginea drumului: „Și ne iubești și ne descânți și ne vrăjești și ne înspăimânți, dar noi apunem și uităm oricum și lumea se învârte în fum“. Apoi Robin a trecut la clape și bas, iar Oigăn la chitară pentru un cover după Partizan, Mii de scuze (puțin mai știu că între 2010 și 2011 Robin Proca a fost basistul trupei Partizan). Tot la fel, puțini mai țin minte probabil că la început RATB cânta în concerte cu două seturi de tobă. Radu Moldovan, cel care acum trebuie să se mulțumească cu diferite instrumente de percuție, a fost lăsat la tobe de Vladimir Proca, fratele lui Robin și titularul postului, care a venit spre public să danseze cu o tamburină: Regele verii.
Când te-am cunoscut, Cristina, o piesă compusă inițial de Azur – o trupă precursoare a celor de manele care au apărut ulterior – a fost fredonată de majoritatea celor prezenți, ceea ce întărește una dintre perspectivele disputei stârnite de concertul Coldplay de acum câteva săptămâni. Întâmplător sau nu, Andrei Robin Proca și-a desfăcut coama exact înainte de piesa asta, care vorbește despre părul frumos rău al Cristinei. Natașa, cântată din toți rărunchii de tinerii din primele rânduri, a căror favorită pare a fi, e cea mai bună de până acum. După Sat după sat, Robin spune că ar mai fi cântat puțin, dar s-a terminat timpul, așa că trupa a ieșit de pe scenă fără vreun bis.
COMA
Pauza a fost suficientă să-mi ridic nivelul de glicemie cu produsele de la un food truck și să mă hidratez, pentru că la 21.39 a intrat pe scenă băieții de la COMA. Îi văzusem ultima dată acum doi ani la Living Rock, festival ce a avut loc pe o plajă din Tuzla, unde au fost o adevărată revelație, așa că știam la ce să mă aștept. Sunetul foarte puternic, plin, asemănător cu sound-ul Korn, o comunicare constantă cu publicul a celor doi vocaliști. Aceștia au rugat publicul să cânte primul vers al piesei Coboară-mă-n rai, apoi au cerut o „gaură“ în mijlocul mulțimii pentru un mosh pit, avertizându-i pe băieți să aibă grijă la fete în timp ce-și cheltuiesc din energia dată de muzică. Am stat mai pe la mijlocul mulțimii de data asta, iar lângă mine se zbânțuiau un grup de puștoaice ce păreau că știu aproape toate versurile pe de rost. De pe scenă am auzit mulțumiri către organizatori, pentru ca i-au adus la Iași, din ce se pare mai răcoros comparativ cu canicula din București.
„Grija ta nu mă face mai bun“, spune un vers de pe Calista, ca apoi sute de fani să urle: „Ai crezut ca sunt… BINEEE!“. Cătălin, unul dintre vocaliști, îi mulțumește lui Dan, celălalt, că îl exorcizează cu vocea sa de fiecare dată. „Bine, Cocoașă!“, strigă același Cătălin basistului, care face paharele așezate pe butoaiele din fața scenei să vibreze și să-și verse conținutul. (Parcă niciodată n-a mai fost sunetul atât de tare la festival).
Spre final, trupa s-a întors la piesele de la începuturi: În mine în șoaptă, apoi Nu vreau, fetițo, casă – primul single, cu un clip amuzant difuzat pe vremuri pe Atomic TV, care nici măcar nu se găsește pe Spotify, dintr-o eră în care COMA cocheta mai mult cu un punk unde i-au lăsat stăpâni pe EMIL sau Zob. Bisul binemeritat a venit la 22.40 și a adus alte cântece ale căror versuri erau fredonate de părinți care acum veniseră cu copiii la concert. Pe Stai, publicul a fost rugat să stea jos în așteptarea refrenului (cam ce a făcut Korn la concertul din Tîrgu Mureș din 2010). Delir, atmosferă de concert mare.
Alternosfera
În pauză, un prieten îmi zice ca va fi greu pentru Alternosfera după prestația COMA. De la primele acorduri ne-am dat seama că nu e chiar așa: basarabenii mutați în Sibiu par că vin dintr-o cu totul altă ligă. Ne unește, ne desparte, apărută acum 17 ani, face ca toate vocile să-și caute frecvențele potrivite, la timp pentru Wamintirile, primul hit al trupei, cântat acum inclusiv de tineri care nu erau născuți în 2005, când a fost lansat. Am trecut apoi prin diversele etape de creație: Imnuri de război, Singurătate, Aritmii, 1212. La Ploile nu vin am văzut cele mai multe telefoane ridicate să filmeze. Bonjour Madame, care are un videoclip cu Raluca Aprodu, după un scenariu al vocalistului Marcel Bostan, a fost și ea primită cu mult entuziasm. Rachete, Închisoarea albă, Flori de mai, aproape că mi-am pierdut și eu suflul și nu mai puteam să cânt alături de sutele de oameni din fața scenei (nu știu câți spectatori au fost duminică, dar a părut cel mai mare număr din toate serile). La 00.40 au plecat de pe scenă și păreau că nu mai revin. Însă după Orașul 511 au încheiat en fanfare cu Aruncă-mi, una dintre cântecele mele preferate, ocazie cu care aproape am rămas fără voce.
Shine On You Crazy Diamond s-a auzit apoi, ca de fiecare dată, la final de Rocanotherworld. Organizatorii au urcat pe scenă și au aprins lanternele telefoanelor mobile. Mi-aș fi dorit să văd o imagine cu Ionuț (Roca) sau să aud câteva vorbe despre el. Festivalul s-a maturizat, a crescut și a fost adoptat cu căldură de comunitate, iar pentru asta echipa din spate merită felicitările noastre sincere, pentru perseverență și profesionalism. Ar fi păcat, însă, să se dilueze și să dispară ceea ce-l face cu adevărat unic.
Galerie foto
