Pe 5 iunie 2024 am fost la un recital cameral la Casa Balș, celebra de-acum sală cu acompaniament natural de tramvai a Iașului cultural. Îmi doream mult să o văd pe tânăra violoncelistă Sofia Blându într-un recital. O știu de pe când era doar o fetiță cuminte și foarte serioasă cu programul de studiu. A fost un concert visător, cu sonate pentru cello și pian de Debussy, Beethoven și Prokofiev, un excelent recital la care am vrut să merg dintr-o doză aparte de subiectivism: revenirea acasă a unei tinere remarcabile, care se perfecționează astăzi în capitala Germaniei pentru o carieră ce începe să prindă contur în plan internațional.
Sofia are 21 de ani. A început violoncelul la Iași de la vârsta de 7 ani, a continuat la București și este unul dintre cei mai harnici și îndrăgostiți de muzică tineri interpreți pe care i-am întâlnit. A câștigat deja importante premii naționale și internaționale, la Concursul Internațional „George Enescu“ în 2022 și la Concursul „Paul Constantinescu“ în 2019 și 2022. E născută într-o familie de muzicieni profesioniști ai Filarmonicii „Moldova“ și are o soră care studiază pianul cu Ana Corina Macovei la Colegiul de Artă „Octav Băncilă“. Ruxandra vine tare din urmă: este laureată cu premiul I la recentele concursuri de interpretare instrumentală Lira de Aur Suceava și Elite Musicians Iași. Evident că talentul este un dat în familia Blându, dar fără muncă, fără chinuitoarele ore de studiu zilnic, nimic nu ar fi posibil. Iar pentru Sofia, ca pentru orice muzician de succes, acest chin de fiecare zi a devenit o rutină pasionantă.
Întâlnirea cu publicul ieșean a fost prilejuită de un proiect Erasmus al Universității de Arte „George Enescu“ Iași, în care partenera Sofiei, pianista Daria Tudor, o altă remarcabilă tânără interpretă româncă, a susținut un masterclass și un workshop cu tineri pianiști de la Facultatea de Interpretare a conservatorului ieșean.
Felicitări pentru recital, Sofia! Cum te-ai simțit să cânți acasă, la Iași, în orașul în care te-ai format și în care locuiesc părinții tăi?
Mulțumesc frumos! Deși a trecut mult timp de când am cântat la Iași, după plecarea mea la studii, cred că a fost recitalul în care m-am simțit cel mai bine. Poate părea un clișeu că spun asta, dar acasă mă simt cel mai bine când cânt! Știam că în public sunt ai mei, familia, apropiați din Filarmonică, muzicieni care mă știu din copilărie și cărora le mulțumesc că au fost acolo pentru mine! Dincolo de emoție, prezența lor mi-a oferit acea liniște după care tânjesc la orice recital sau concert.
Spune-mi, te rog, unde studiezi acum și cu cine?
În prezent sunt studentă la Universität der Künste Berlin, unde urmez cursurile de licență la clasa profesorului Konstantin Heidrich.
Da, un profesor renumit, care e și violoncelistul cvartetului Fauré. Dar înainte de Berlin a fost Bucureștiul și Iașul. Când ai început să studiezi violoncelul?
Așa este. Am început din clasa a VI-a, la Colegiul de Artă „Octav Băncilă“, la clasa profesorului Florin Sandu. Trebuie să menționez că Marin Cazacu a fost cel care m-a descoperit, tot la Iași, ca urmare a unei întâmplări fericite, datorită căreia am avut șansa să mă asculte. Cred că eram în clasa a VI-a și de-atunci a urmat un șir de evenimente benefice pentru mine, chiar din acea vară am avut ocazia să particip la masterclassul pe care maestrul Cazacu îl oferea an de an la Sinaia. Am mers apoi lunar la București, cu tatăl meu, unde am lucrat cu Marin Cazacu, cel care mi-a recomandat să mă mut la Colegiul Național „Dinu Lipatti“ din București, la clasa profesorului Mircea Marian. Acolo am terminat liceul, ei sunt profesorii cărora le sunt recunoscătoare că m-au îndrumat în tot acest timp, pe parcursul a mai bine de șapte ani de studiu la București. Le mulțumesc mult pentru că mi-au fost aproape într-una dintre cele mai importante etape de dezvoltare din viața mea.
Da, așa este. Vorbind despre Marin Cazacu trebuie să te întreb și despre ansamblul Violoncellissimo și Orchestra Română, două experiențe importante pentru orice tânăr muzician. Ce au însemnat pentru tine aceste experiențe?
Au fost un punct de pornire de la care mi-am însușit două principii foarte importante, și anume disciplina și respectul. Consider că pentru tinerii muzicieni este foarte importantă însușirea acestor două principii, cu cât mai devreme în viață, cu atât mai bine, pentru dezvoltarea unui parcurs artistic cât mai bun.
Încă de la o vârstă destul de fragedă ai avut ocazia să cânți și în postură solistică. Sofia, cum e să fii în fața orchestrei, cum e să fii solist într-un concert dedicat instrumentului tău?
M-am simțit în siguranță. Deși, clar, ca solist emoțiile sunt întotdeauna cele mai mari.
Dar mi-a plăcut mult, e o experiență extraordinară să ai o orchestră în spate și în ciuda tuturor emoțiilor m-am simțit foarte bine. De fiecare dată când intram în scenă, împreună cu dirijorul, mă linișteam. Și sper să rămână așa și pe viitor! (Râde.)
Ce concert pentru violoncel și orchestră îți este cel mai aproape în momentul de față?
Acum câțiva ani aș fi spus Elgar sau Simfonia nr. 1 de Șostakovici și aș fi mărturisit că nu-mi place deloc Concertul de Dvořák. Doar că, după ce l-am studiat, acum e pe piedestal! Sunt conștientă că preferințele unui muzician pot oscila toată viața, dar acum, în punctul în care mă aflu, pot spune cu certitudine că Dvořák e concertul meu de suflet, poate și prin prisma faptului că este concertul cu care mi-am încheiat liceul la Sala Radio, pe care l-am cântat și la admiterea de la Berlin.
Să vorbim acum despre experiența orchestrei, pentru că te-am văzut la București, în Festivalul Enescu și nu numai la pupitrul de cello din Orchestra Română de Tineret, alături de muzicieni, poate nu la fel de tineri ca tine. Cum te-ai simțit, la o vârstă atât de mică, să cânți în această orchestră pe care o datorăm tot profesorului Marin Cazacu?
Da, a fost o ocazie extraordinară! Am învățat foarte mult simfonic, cred că pe lângă sentimentul apartenenței la o echipă atât de frumoasă, toate aceste partituri de orchestră pe care le-am studiat au îmbogățit foarte mult experiența mea de tânăr muzician, nu doar ca solist.
Berlin. Ce înseamnă pentru tine posibilitatea de a te perfecționa într-un centru muzical de tradiție europeană, cum e Universität der Künste?
Este cu siguranță o oportunitate imensă, dar și o reală onoare. Și mai e și faptul că am contact cu muzica live în versiuni extraordinare, mă gândesc aici la recitaluri și concerte, la faptul că pot audia concerte cu muzicieni precum Belcea Quartet în Pierre Boulez Saal sau Jens Peter Mainz și Janine Jansen, pe care i-am ascultat în Octetul în Do Major de Enescu, o adevărată revelație! Cred că e un privilegiu să fiu studentă aici, să pot lucra cu un profesor ca domnul Konstantin Heidrich și să pot avea asemenea experiențe muzicale!
Asta e partea frumoasă. Dar spune-mi cât muncești, câte ore studiezi pe zi? N-am cum să ratez o așa întrebare!
Da, e o întrebare clasică! (Râde.) Depinde! Trec prin diferite rutine de studiu, în funcție de programele pe care le cânt și lucrurile pe care le am de făcut în perioada respectivă, așa cum sunt zile în care îmi fac doar câte o încălzire și câteva game, după care trec pasajele cele mai importante sau zile în care trag din greu. Cum e cazul perioadelor în care am un concurs sau două recitaluri în paralel, cu repertorii diferite, și atunci sunt în facultate de dimineața până seara târziu, uneori până la miezul nopții, pentru că trebuie să studiez și să fiu și la cursuri.
©Sergio Alegre Vicente
Să vorbim despre muzica de cameră, ca să ne întoarcem la recitalul de la Casa Balș. Ce loc ocupă acest gen în preocupările tale?
Cred că e cam pe aceeași poziție cu ideea de solo. Majoritatea muzicienilor studiază pentru a deveni soliști, pentru a câștiga concursuri. E visul fiecărui tânăr. Dar mie mi-a plăcut dintotdeauna perspectiva unei diversificări, mi-a plăcut să cânt solo cu o orchestră în spate, dar și să fac muzică de cameră, acolo unde poți comunica din priviri cu oameni care au aceeași plăcere de a cânta ca tine, într-un ansamblu mic, cameral.
Da, e cu totul altă satisfacție. Tu ai avut parte de ea și ca bursier SoNoRo vreme de cinci ani la rând, dacă nu greșesc.
Așa este. Aș recomanda experiența SoNoRo oricărui tânăr muzician. I-aș recomanda să încerce să participe măcar o dată la SoNoRo Interferențe, un excelent program educativ de burse. Din păcate, în momentul de față este cam singura oportunitate pentru elevii și studenții din România de a se conecta la tensiunea muzicii de cameră bine făcute. Și asta într-un workshop de doar o săptămână, alături de profesori care sunt muzicieni renumiți. Mă gândesc la Diana Ketler, Mihaela Martin, Frans Helmerson sau Răzvan Popovici. Pe lângă muzică, mai există și acele locuri speciale în care SoNoRo alege să-și desfășoare itinerariile de workshop și concert. Pentru mine a fost special – și trebuie să menționez neapărat asta! – sesiunea de la Montepulciano, orășelul toscan, în 2022, de unde am rămas cu niște amintiri fantastice. E un loc în care, de câte ori m-aș întoarce, nu m-aș plictisi niciodată!
Să ne întoarcem la un alt loc drag ție. Spune-mi, Sofia, despre colaborarea cu Daria Tudor. Ați mai cântat împreună?
Da, bineînțeles. Am mai cântat, iar Daria este în prezent acompaniatoarea noastră de la clasa de violoncel din Berlin, a profesorului Heidrich.
Știu că Daria este acompaniatoarea preferată a unui alt violoncelist român stabilit în Germania, Andrei Ioniță. L-ai cunoscut, ai stat de vorbă cu el despre muzică?
Bineînțeles! Ba chiar l-am și rugat să mă asculte uneori, în măsura în care timpul îi permite. Sunt conștientă și recunoscătoare că am șansa asta, să am lângă mine oameni cum sunt Daria și Andrei!
Așa este. Spune-mi acum, te rog, despre recitalul de la Casa Balș. De ce ai ales, de ce ați ales acest repertoriu cu Beethoven, Debussy și Prokofiev?
N-am avut vreun criteriu anume, am stabilit destul de repede ce vom cânta, pentru că noi am mai cântat sonatele de Beethoven și Debussy la Berlin, doar Prokofiev a fost o premieră. Sper că a fost o alegere bună, a fost un repertoriu destul de diversificat în care nu doar eu, ci și pianul are un rol mult mai complex decât cel de acompaniator.
Mie mi-a plăcut cel mai mult în interpretarea voastră, mai ales această lucrare, Sonata de Prokofiev, o partitură dificilă și provocatoare, mai ales pentru un duo de tineri interpreți. De ce te-ai oprit la această lucrare?
Pentru mine această sonată, deși densă și dificilă, e foarte frumoasă, și îmi place foarte mult. Chiar dacă, uneori, în timpul studiului, aveam senzația că Prokofiev râde de mine (Râde.) Este într-adevăr o muzică superbă pe care am învățat-o acum patru ani, am cântat-o și la Festivalul Enescu și în primele mele recitaluri solistice. Cred că ideea centrală este de a nu lua temele, muzica în general, atât de în serios. Trebuie să intri în jocul lui Prokofiev.
Într-adevăr, e mult ludic și ironie aici, Prokofiev se joacă cu stările pe care le creează. Și Sonata de Debussy v-a ieșit foarte frumos.
Da, pentru mine această sonată este ca o carte pe care, din când în când, vrei să o recitești. Și de fiecare dată redescopăr ceva nou la ea, de fiecare dată o citesc altfel. Acum doi ani simțeam un pasaj într-un anumit fel, acum e diferit, cu totul altceva.
E o muzică mereu proaspătă care, la fel ca Sonata de Enescu, trebuie reluată din când în când, la o anumită perioadă de timp. O muzică minunată!
Da, îți mărturisesc că mi-ar plăcea mult să te aud cântând și Sonata de Enescu…
Și mie mi-ar plăcea să o cânt la Iași, trebuie să recunosc.
Sonata de Beethoven, prima din op. 102, deși pare foarte clasică la primă vedere, are o stare specială de libertate. Ție cum ți se pare?
Așa este. După primele trei sonate pe care Beethoven le-a scris pentru violoncel, mai clasice, vin ultimele două, op. 102, care, într-adevăr, respiră o libertate specială. Ele sunt scrise în ultima perioadă de creație și cred că aici avem acea tranziție dintre clasic și romantic despre care se discută în manualele de istoria muzicii. Iar sonata aceasta, care îmi place foarte mult, este foarte liberă, chiar compozitorul a notat pe manuscris freie Sonate.
La final, publicul a fost cucerit complet de bisul vostru, unul atât de romantic, acest superb andante din Sonata op. 19 de Rahmaninov. Ai dedicat cuiva anume acest bis?
Nu, nu m-am gândit la cineva anume, știu că poate sună chiar egoist, dar am cântat acest bis pentru mine, pentru noi. Îmi place însă să cred că fiecare spectator din sală s-a simțit vizat direct de acest bis și, mai ales, s-a putut conecta direct la emoția pe care noi am vrut să o transmitem.
Îți mărturisesc că eu am fost foarte conectat! Și nu, nu e deloc egoist să vrei să cânți pentru tine, pentru tine și Daria. Apropo de conexiuni, când te revedem la Iași, Sofia?
Nu am încă nimic planificat, dar îmi doresc foarte mult să revin acasă, la Iași. Sper să am ocazia și cât mai multe ocazii de a cânta aici, în orașul meu natal.
Știu că vara aceasta urmează să pleci în Spania. Ce faci acolo?
Da, Spania. Toată luna iulie voi fi în Santander, capitala regiunii Cantabria, pentru un masterclass de muzică de cameră și interpretare solo, în cadrul unei academii de vară. Voi participa acolo și la un proiect de orchestră dirijat de maestrul Estrada.
Andrés Orozco-Estrada, un șef de orchestră latino-american, foarte pe val, pe care l-am văzut și anul trecut la Festivalul Enescu. În momentul de față cred că e principal undeva în Italia…
Da, așa este, la Orchestra simfonică RAI Torino. Vom lucra mult, ceea ce nu poate decât să mă bucure, dar vom avea și oportunitatea unor recitaluri solo și de muzică de cameră, în diferite formule improvizate la fața locului cu alți studenți și profesori.
Pe ce instrument cânți în momentul de față? Există vreun violoncel pe care ți-ai dori să îl ai și să cânți pe el?
În prezent cânt pe un violoncel modern, după modelul Goffriller, construit la Oradea de domnul Antonio Sekaci, care a fost foarte binevoitor să mi-l împrumute.
Nu am un instrument anume pe care aș vrea să cânt, dar în viitorul apropiat am de gând să aplic pentru proiectele diferitelor fundații din Germania care oferă tinerilor interpreți instrumente vechi de lutier.
Spune-mi acum care sunt planurile tale de viitor, pe termen lung, Sofia?
Să cânt cât mai mult, să cânt cât de mult pot. Acesta e planul principal și, bineînțeles, să-mi continui studiile, la Berlin și pe mai departe. Îmi doresc să particip și la câteva concursuri, dar cred că fiecare la vremea lor și fiecare lucru trebuie făcut la timpul potrivit.
Da, fiecare lucru la timpul lui. Sofia, tu ai 21 de ani. Unde te vezi peste cinci ani? Care e visul tău, legat de muzică?
Hmm… E o întrebare foarte grea! Acum cinci ani nu m-aș fi gândit că voi ajunge la Universität der Künste, mi-era clar că trebuie să continui să mă perfecționez, dar nu era nimic concret și nu îndrăzneam să visez la Berlin.
Peste cinci ani, tot ce pot să sper este că voi fi pe același drum, așa cum a fost până acum, pe un traseu ascendent. Cel mai mult îmi doresc să inspir și să fiu inspirată, să am de unde lua și, până la urmă, îmi doresc să pot dărui, cred că despre asta este muzica!
Da, despre asta este! Îți mulțumesc! Mult succes în continuare! Și de-abia aștept să te ascult din nou!
Mulțumesc și eu!
Galerie foto
