Viața nevăzută a teatrului e miza spectacolului La cabine (Teatrul „Luceafărul“ Iași) a cărui realizare mi-am asumat-o. Nu e deloc neobișnuit ca un teatrolog să se implice în producția teatrală, sunt exemple suficiente. Într-un fel, într-o cotă parte, și teoreticienii sunt artiști, avem o profesiune creativă în rărunchii ei, conceptualizarea este un act de creație.
Ca să-mi susțin ideea, exemplific cu Will Gomperz, care, ludic cum e, a jucat în Double Art History, un performance ironic despre curentele artistice din ultima sută de ani. Un articol de-al său din „The Guardian“, unde sugera că lumea ar înțelege mai bine istoria artelor dacă i s-ar prezenta sub formă de stand-up comedy, e scenariul. Și, ca să probeze afirmația, a teatralizat-o și jucat-o la Edinburgh Festival Fringe, etalându-și calitățile de histrion. A fost full house mereu!
Și Bill Bryson are asemenea înclinații. La Bath, la Băile Romane, în audioghid, vocea care îți livrează plăcut informații despre vestigii îi aparține. Caldă, plăcută, asertivă, perfectă pentru a însoți vizitatorii în descoperirea locurilor care vorbesc despre trecut. În orice prezentare publică substratul interpretativ e aproape obligatoriu să-l urmeze pe cel de conținut. E important ce spunem, dar la fel de important este și cum o intonăm, facem pauze, stabilim contacte vizuale cu cei din fața noastră. Cum jonglăm cu performativitatea pentru a stabili punți eficiente de transfer către adresanții în fața cărora stăm și pe care dorim să-i convingem de spusele noastre.
Cabina este a doua casă pentru artiști
Teatrul e o artă care-și datorează trecutul multimilenar capacității de regenerare. Istoria celei de-a patra dintre arte ar fi fost mult mai scurtă dacă formele pe care le propune ar fi fost câteva, mereu aceleași. Inventivitatea artistică e taina rezistenței estetice, priceperea de-a seduce publicul.
Unul dintre perimetrele tipice teatralului care rămân ascunse publicului sunt cabinele. Depozitară a frământărilor, tensiunilor dramatice, gândurilor, neliniștilor, bucuriilor și tristeților care-i bântuie la repetiții, în timpul fiecărei reprezentații, cabina este a doua casă pentru artiști. E zona în care se adună energiile necesare ieșirii din statutul civil și intrării în imaginar. Probabil în acest perimetru profesional actorii își petrec un interval de timp mai mare decât acela din scenă.
Trecerea de la viața personală la viața ficțională e un drum complex care presupune capacitate de metamorfozare, concentrare, dedublare. Un personaj este o altă ființă ale cărei date caracteriale actorul trebuie să și le asume și să le poarte convingător pe toată durata reprezentației. Să devină altcineva de care se eliberează treptat, abia după ce luminile scenei s-au stins. Călătoria înapoi spre sine, spre ceea ce ești în afara meseriei, tot la cabine se petrece sau cel puțin acolo începe. Pentru construcția exterioară a rolului, actorii își găsesc pregătite la cabină costumele, perucile, toate elementele de sprijin pentru impersonarea ființelor imaginare.
Cabina e și locul de răgaz dintre două secvențe scenice ori din antract, și tot acolo se îngrămădesc fanii cu florile și cererile de autograf. O cabină se împarte cu colegii, acolo se parcurge rutina premergătoare reprezentației: îmbrăcarea vestimentației de scenă, machierea, exercițiile de încălzire a vocii, revederea textului, recapitularea mentală a datelor personajului, conversațiile cu partenerii de distribuție, rapidele racorduri de text care se pot continua în culise ori direct în scenă, înainte de intrarea publicului în sală.
Partener egal al actului
Conceptul spectacolului La cabine mizează pe acest areal pe care îl deschidem publicului. Spectatorul și actorul sunt față-n față, comunicarea e directă, un dialog de fiecare dată puțin altfel, depinde dacă privitorul e locvace ori rezervat. Actorul se joacă pe el însuși, însă e și personajul, se plasează undeva pe traiectoria dintre sinele civil și sinele ficționalizat pe care îl poartă în scenă.
Scopul este să lăsăm publicul să pătrundă în spațiile intestine ale teatrului. Ca să-l înțeleagă mai bine. Am început cu un scenariu flexibil, cu patru module pentru patru actori (George Cocoș, Alex Iurașcu, Ioana Natalia Corban, Liliana Mavriș-Vârlan, Camelia Dilbea, Carmen Mihalache, Claudiu Gălățeanu, Cosmin Rotariu, e dublă distribuție), care la repetiții s-a aluvionat cu testimoniale ale interpreților.
Autoficționalizarea a fost una dintre tehnicile dramaturgice, recursul la propriile experiențe a devenit resursă artistică. Până și eu m-am autoficționalizat, cu umor și autoironie. Sunt, ca teatrolog, parte inevitabilă a teatrului. Criticul teatral nu mai e, de ceva vreme, doar un observator cu expertiză al artei teatrale. Și-a asumat postura de creator de context, de imaginare a unor formate care să direcționeze lumina simbolică a reflectoarelor către unghere încă neexpuse.
Teatralizarea spectatorului e un alt aspect vizat. Participativitatea e inclusă, dialogul (tehnică definitorie a teatrului) se mută în direcția lui, atâta cât dorește să o facă. Spectacolul înseamnă o tură completă a celor patru cabine, un traseu inițiatic la finalul căruia va pleca mai îmbogățit emoțional.
Teatru 1 la 1, un actor-un spectator pe secvență regândește structural tiparul artei scenice. Anulează complet „al patrulea perete“, dizolvă orice tip de barieră convențională, radicalizează axioma artelor vii: a fi împreună în același timp și în același loc.
Finalul reprezentațiilor La cabine e o scurtă sesiune de Q&A, pentru reunirea distribuției și limpezirea eventualelor curiozități a celor care asistă. Spectatorul pe care-l presupune experimentul nostru este deschis, emancipat de postura clasică în care șade cuminte în fotoliul capitonat în catifea din partea neluminată a sălii. Acum devine partener egal al actului performativ.