Transformarea în timp a operei unui scriitor devine cu atât mai pregnantă cu cât opera în sine devine mai limpede, mai lucidă, coborând în același timp spre adevărurile cele mai profunde. Scriitorul George Cornilă, cel care semnează, printre altele, romanul Rezervația apărut în colecția Ego. Proză (Polirom, 2022) și biografia romanțată Hasdeu. Duhuri (Polirom, 2023), face un salt și mai mare înspre desăvârșirea acestui drum odată cu cea mai nouă carte a sa: Silex (Polirom, 2024).
În romanul care jonglează cu imaginarul și imaginația, cu lupta dintre pierderea și recuperarea memoriei, cu paginile cu elemente autobiografice și cele care provoacă în mod constant curiozitatea cititorului prin convenții pe care acesta din urmă e menit să le descifreze, Silexul lui George Cornilă devine un reper important în literatura autohtonă, putând fi tradus în orice moment datorită limbajului universal al literaturii de calitate.
Întâlnim aici un scriitor care își pierde parțial memoria în urma unui accident, fără a mai putea face diferența între ceea ce e real sau între ceea ce a existat doar în cărțile pe care le-a scris, le-a citit sau le-a tradus. Convenția e aceasta: ni se propune și ni se promite un joc în care va trebui să intuim, să încercăm să discernem între amintirea falsă și jocul memoriei, dar rezultatul e unul care ne face să ne lăsăm angrenați în acest labirint, alegem să rătăcim printre paginile despre Africa, despre copilăria de pe „colinele primordiale ale Urecheștilor“. Ni se spune că avem un protagonist „incapabil de minciună sau prefăcătorie“, dar care se minte pe sine însuși, dovedindu-se un „mitoman incurabil“, iar noi, în calitate de cititori, alegem să acceptăm tocmai trecerea constantă înainte și înapoi a acestei granițe care, în fond, își pierde însemnătatea, căci memoria care se umple cu amintiri extrase din cărți, memoria ce se rescrie cu rândurile scrise de alții devine la fel de reală ca o viață despre care nu s-a scris. Miza e tocmai conservarea memoriei, păstrarea intactă a amintirilor, fie ele și fictive.
Capcana plăcută a memoriei
Dovezile nu pot fi aduse în fața celor care pretind adevărul (cum ar fi un doctor și soția Isabel). O bucată pictată de silex ar putea fi mărturia supremă a acelor trăite, arhivarul fără vârstă a amintirilor despre continentul încins de un soare roșu.
Dar, printre aceste fragmente care sunt contestate de ceilalți, amintirile despre copilărie nu sunt contestate de nimeni, acolo timpul magic este de neatins, așa cum sunt acei ani alături de Paul, prietenul din copilărie al protagonistului: „Cu el căutasem prin crângul de salcâmi leșurile învelite în ceară ale oamenilor uciși la comandă de albinele Haristeiei Prisăcăreasa, cu el scuturasem frasinii ca să ne cadă în saci cantaridele de smarald pentru leacurile Moașei Eftimia, care ne plătea în sticluțe de mosc de dihor cu care trebuia să ne dăm pe gât ca să înnebunim codanele din sat și să ne pierdem și noi, în sfârșit, fecioria, cu el explorasem vastele încăperi tenebroase ale conacului boierului Vasilis și tot cu el fusesem la cimitir de Sfântul Andrei, înarmați cu țăruși și cu șiraguri de usturoi, ca să nimicim strigoii despre care bătrânii spuneau că ieșeau din cavouri în acea noapte de spaime“. Frumusețea, indiferent de adevăr, stă în ceea ce se brodează, în ceea ce imaginația alege să ne spună, să păstreze sau să reinventeze. Chiar și dacă nu ar exista un sâmbure de adevăr în aceste amintiri, tot am cădea în capcana pe care o cunoaștem și în care, într-un final, se întreabă dacă nu cumva e mai bine să rămână chiar scriitorul: „O versiune e la fel de reală pentru mine ca cealaltă, nu e nici o diferență între ele. Nu mai vreau să simt cum mi se sparge în bucăți creierul de fiecare dată când mi se spune că trebuie să renunț la ce am deja în mine și să mă căznesc să aduc înapoi ceva ce am pierdut“. Creația care șterge cusăturile dintre real și ficțiune e și cea care vindecă prin forța imaginației și care diluează însemnătatea memoriei și a identității care se poate recompune sau dilua și multiplica prin cuvinte.
Atmosfera are uneori ceva din aerul cărtărescian, dar amintește și de Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, păstrându-și, fără îndoială, autenticitatea și miza, căci nu e vorba de inspirație aici, ci de voci care, inevitabil, se aseamănă, mai ales când între real și imaginar dispare zidul despărțitor: „Aplecat peste pervazul uneia dintre ferestrele care dădeau în puț, ascultând încordat, l-am văzut pentru întâia oară pe nea Lazăr. Spun întâia oară pentru că aveam să-l întâlnesc, sub diferite manifestări ale sale, de-a lungul următoarelor două decenii. Nea Lazăr, un bărbat înalt și ciolănos care locuia într-o cămăruță de lângă uscător, fusese angajat de administrație pentru diverse munci în folosul asociației de locatari. Era un factotum care luase asupra sa toate treburile închipuibile, spăla casa scării, uda florile, golea ghenele, repara țevile, vopsea, văruia, vâna gândacii și șobolanii. Pentru a le putea săvârși pe toate, părea că se multiplicase, căci dădeai peste el pretutindeni“. Acest Lazăr nu e primul semn al acestei transgresiuni (în copilărie, trupul unui înecat îi seamănă protagonistului izbitor), dar e însăși dovada acestei convenții de mai sus: între realitate și amintire, între faptele concrete și literatură, între materie și invenție punem de acum înainte egal: „În spate, gardul era la doar doi-trei metri de zid și o fereastră era deschisă, iar prin acea fereastră, în lumina albă a lunii, am văzut o duzină de nea Lazări stând în picioare, drepți, cu mâinile pe lângă corp și cu ochii închiși“. Ar putea fi Lazăr care învie din nou și din nou, ar putea fi simplu, nea Lazăr, recuperat de memorie și multiplicat, doar o imagine fugară, o amintire distorsionată imprimată de mai multe ori pentru a înlocui piesele lipsă dintr-o imagine care nu poate avea niciodată însă forma completă, inițială și logică.
Literatura umple golurile memoriei
Avem apoi și un dublu care apare, un fals doppelgänger care vine cu aceeași miză a jocului în care ne regăsim ca cititori. E un dublu care duce aceeași viață, dar e întreruptă, aceleași încercări ale memoriei de a umple goluri se revarsă și aici: „La câteva luni după ce mă pusesem pe picioare după accident, am fost invitat la FILIT și, când am ajuns la hotel, recepționerul mi-a spus că mă cazasem cu o seară în urmă. Apoi, întâlnindu-mă pe hol cu câțiva prieteni scriitori, aceștia mi-au spus că, într-adevăr, în noaptea care trecuse, mă îmbătasem la o cârciumă de pe Lăpușneanu și cântasem arii de operă, mă dădusem la Gențiana, o editoare care îmi respinsese un manuscris cu ani în urmă, și mă certasem ca la ușa cortului cu Stregu, vestit critic literar. Toată săptămâna, cât am stat în Iași, nu mi-am întâlnit dublul, însă urmele trecerii lui pe acolo erau pretutindeni. Într-o zi, nici n-am putut să iau prânzul, căci, când am coborât la restaurantul hotelului, mi s-a spus că mâncasem deja și că nu puteam să beneficiez de încă o masă decât contra cost“. Dacă am fi vorbit în termenii unui matrix, am fi spus că sunt imaginile-erori, semnale ale unei defecțiuni, numai că aici memoria lucrează în mod independent, extrage din literatură, din vise și din imaginație („literatura care umple memoria“) pentru a vindeca totul, pentru a face ca aceste diferențe să nu mai conteze într-un final.
Atunci când ne pierdem cu totul în literatura de calitate, cât de mare e, de fapt, tentația de a rămâne acolo? De a ne spune că, în fond, tocmai această graniță este cea peste care putem trece cu ușurință? Iar romanul Silex ne convinge, fără doar și poate, că e un joc pe care merită să riscăm să-l jucăm.