Interviu  -  Elena Vladareanu  -  

Plus o nebunie strict personala: vezi cum la noi – si chiar si noi, 2000-ul, incepem sa fim asa – „totul merge”? Astea-s prostii, in poezie nu exista compromisuri sau jumatati de masura, poezia e mereu limpede: e poezie sau nu e poezie, asa cum un pahar e plin sau e gol. Dupa programul asta, tinerii care pleaca de aici au un sistem clar, niste principii limpezi dupa care sa se ghideze. Nimeni dintre cei care pleaca de aici nu va mai putea spune vreodata ca Ruxandra Novac este mai slaba decit (sau macar comparabila cu) Claudiu Komartin, indiferent de spectacol, indiferent de cariera pe termen scurt a volumelor, indiferent de orice. Poezia se vede. Si asta-i numai un exemplu.

Chiar crezi ca literatura se poate invata? (Si vorbesc aici de dublul sens al verbului: daca poti invata sa scrii de la cineva, daca poti invata pe cineva sa scrie.)

Cu siguranta, nu. De asta exista un concurs inainte de program – dintre cei care trimit, ramin cei care deja stiu sa scrie. Ce fac eu este sa le grabesc evolutia, sa le arat intr-o saptamina lucruri pe care ei le-ar fi descoperit, oricum, singuri, dar in citiva ani. Cred ca Diana Geacar sau Andra Rotaru au exprimat asta foarte bine pe www.creativewriting.ro – programul de la Risca e un fel de concentrat de vitamine.

Iar daca poti preda tehnica literara – cu siguranta, da. Si e o experienta incredibila. E si foarte riscant, pentru ca te expui enorm, ca scriitor. E un joc cu usile inchise, un maraton de psihiatrie poetica, unde ti se vad toate mecanismele.

In plus, te golesti de ale tale asa cum o faci, spre exemplu, cind scrii la un volum personal, dar te trezesti ca, la final, nu ai un volum… pe bune – ma consum pentru fiecare volum care iese de aici cit pentru un volum de-al meu. Asta-nseamna ca am publicat anul trecut doua volume, iar anul asta – undeva, in jur de trei, o sa vedem la tirgul din toamna.

Oricum, ideea e ca, in citiva ani, sa se stie ca din Risca ies cele mai tari volume de debut din Romania si Republica Moldova. Si deja, incet-incet, lumea se prinde.

Cum e sa scrii si sa faci un atelier de scriere creativa in manastire? De la feeling la chestiuni concrete (bani, finantare etc.).

Ma omori cu scrirea creativa! Stii ce? Gindeste-te ca asta se face in America de aproape un secol. Si daca nu-i suficient, adu-ti aminte ca toti artistii cit de cit mai rasariti – pictori, sculptori, de tot soiul – s-au format intr-un cerc din jurul unui alt artist rasarit, in asa numita scoala. Ei, eu nu fac scoala, ca nu-i invat sa scrie ca mine, ba chiar nu discutam capitolul „Urmanov” in cadrul programului si mi-am facut un principiu din a selecta participanti cit mai diferiti ca scriitura si a lucra, cit se poate, cu fiecare in parte. Practic, fiecare participant are parte de un program propriu, de o experienta 100% personala, diferita de a celorlalti.

Iar ca are loc la manastire… mda. Eu simt un mare dezgust pentru lumea literara, cap-coada. Dezgust pentru viclenia si mizeria si tot show-ul asta porcesc. Simt dezgust pentru Eminescu – vai, draga, ce-a mai iubit-o el pe Veronica, dar moare de sifilis –, dezgust pentru Nichita Stanescu – marele sensibil, mort ca ultimul alcoolic –, dezgust pentru toata sarada asta de sensibili vesnic romantici, intr-o vesnica boema. Nu dau doi bani pe ea si din cauza asta nici n-am fost vreodata bine cotat de lumea buna literara.

Si visez – in termeni realisti insa, fara sa-mi fac iluzii – la o serie de cinci-sase valuri de poeti formati in programul de la Risca, departe de mizeria si mizerabilii din boema literara, poeti care stiu ce inseamna manastire, care stiu ca un calugar sau preot nu-i nici prost, nici nespalat, nici incapabil sa adopte o pozitie radicala fata de ce se intimpla pe lumea asta. Visez la tinerii astia si visez la poezia lor ca la un bol de aer curat pentru ce mai inseamna azi Romania.

In urma primului atelier, cel din 2005, au aparut doua volume individuale – al Dianei Geacar si al Andrei Rotaru. Doua carti aparute in conditii grafice excelente, care au fost citite, premiate, criticate, contestate. Multe dintre textele care s-au scris despre cele doua carti nu au inceput cu cartile sau cu autoarele lor, ci cu tine. Ai fost ironizat deseori pentru statutul tau aparte, de calugar poet. De unde crezi ca apar aceste ironii? Ce crezi ca le alimenteaza?

Pai, ce ti-am spus mai inainte? N-am fost niciodata unul de-al lor si am refuzat constant sa ma conformez regulilor lor. Si-apoi, Elena draga… ironii din partea cui? Noi azi avem trei-patru critici, restul recunosc faptul ca nu citesc literatura tinara – vezi Manolescu, vezi Alex. Stefanescu. Iar dintre tineri, majoritatea merg in aceeasi directie: incapabili sa se adapteze, se tem sa-si asume riscuri, fani ai unei poezii lejere, sigure, scrisa si rescrisa de citeva decenii incoace… si mincati de invidii, complexe, carieristi pina in maduva oaselor.

Stii care a fost cel mai frumos moment din cariera mea poetica? Dupa utilitare, ma tot scoteau din minti cu faze gen asta nu-i poezie, Urmanov nu poate fi numit poet etc. etc.

Si am scris articolul acela, parca „generatia tu”, in care mi-am facut valiza si-am plecat din lumea lor. Am zis ca da, eu nu scriu poezie, eu nu sint poet, ci scriu interfete de comunicare si sint economist. Si de-atunci, Elena, eu sint tot mai liber si mai talentat, iar ei tot mai inraiti si mincati de rautatea asta.

Stii ce ramine in urma a tot show-ul asta de mizerie umana? Doua volume care deja sint foarte bine cunoscute si extrem de apreciate. Restul…

Ce ai vrea sa inteleaga oamenii privind statutul tau? In legatura cu ce ai vrea sa-i lamuresti inainte de toate?

Nu vreau sa lamuresc pe nimeni despre nimic. Cine ma cunoaste, stie cine sint si cum sint. Pentru cine vrea sa ma cunoasca, sint un tip oricind deschis pentru oameni. Singurul lucru care ma face sa nu dau nici o sansa unei relatii este fatarnicia. Poti sa ma minti, poti sa ma-njuri, poti sa imi faci rau in orice fel, dar daca simt ca joci teatru, imi pierd increderea si tai orice cablu intre mine si tine.

O relatie inseamna timp, iar eu nu am nimic mai scump pe lume decit timpul. Daca simt ca imi este irosit – fie de o persoana, fie de o activitate – renunt fara nici un fel de regret. Asa ca… cine e dispus sa investeasca timp in mine nu va avea nevoie de nici o lamurire, pentru ca ma arat cu totul. Sint oameni carora le-am incredintat cele mai ascunse temeri ale mele dupa numai o jumatate de ora. Sinceritatea e un abandon in sufletul celuilalt. Iar asta te obliga, te forteaza sa intorci increderea, chiar dincolo de hotaririle tale rationale de dinainte…

Iar cine nu ma cunoaste… e simplu – sa fie ca o axioma in ce ma priveste: sint calugar si poet, la fel de inversunat in amindoua. Iar fetele astea doua nu se exclud in nici un fel, pentru ca si Biserica, si poezia se ocupa cu viata, cu sufletul. Iar pe mine poezia m-a adus, m-a tinut si m-a legat definitiv de Biserica, asa ca n-am nici un gind impotriva literaturii – nu poezia dauneaza, ci mediul in care ea este scrisa.

Care crezi ca sint cele mai mari curiozitati, legate de tine si de viata ta, ale celor care te cunosc? Ce le spui lor?

Habar n-am, nu stiu si nici n-o sa-mi bat capul cu asta. Cine ma cunoaste, ma poate intreba direct. Sint doua variante: fie raspund, fie zic pas. Oricum, daca intrebarea a ajuns sa fie rostita, va primi si raspunsul la un moment dat, dar poate nu chiar pe loc… Sint lucruri, in fiecare dintre noi, pe care nu sintem niciodata pregatiti sa le aruncam in fata celorlalti. In ce ma priveste… sint extrem de putine lucruri pe care sa le ascund de cei care-mi sint cu adevarat aproape.

Iar cei care nu-mi sint… cred ca nu-i intereseaza nimic. Serios! Ce, n-au altceva de facut cu timpul lor decit sa-l piarda meditind la Urmanov? Sa fim seriosi…

Cum s-a schimbat viata ta in 2004, cind ai venit la Risca? Ti se intimpla sa regreti ceva? Ce?

Interior, lucrurile nu s-au schimbat prea mult si nici abrupt, pentru ca plecarea mea la manastire era luata in calcul din 2000 si deja hotarita in 2003, asa ca am avut timp sa ma formez pentru viata de aici. Eu am tot mers vara la Putna, stateam citeva zile, apoi ma intorceam in Bucuresti, iar la Putna, iar in Bucuresti… Sigur, astea nu le-am spus atunci exact pentru ca exista prejudecata asta, ca un om al Bisericii nu poate fi un intelectual sau, macar, nu unul actual. Stii cum e? Un calugar poate, la extrem, sa scrie poezie a la Eminescu, dar nu are in nici un caz dreptul sa fie virf de lance in literatura de ultima ora.

Ba, uite ca are dreptul si chiar o face, spre exasperarea multora.

Iar de regretat… fereasca Domnul! E greu… supergreu uneori. Tot asa, interior, e ca si cum ti-ai atirna inima de tavan ca un sac de box si tot timpul se gaseste cineva sa vina sa ti-o buseasca. Dar, oricit de greu ar fi, ma uit in urma si mereu simt acelasi lucru: nimic, dar absolut nimic nu are sens pe lumea asta. Iar eu nu pot trai fara sens. Daca nu ma recupera Dumnezeu, ma sinucideam cu siguranta. Am nevoie de un scop care sa dea sens vietii mele. Asa… ce faceam? Mergeam la serviciu sa fac bani, ca sa maninc si sa ma-mbrac, ca sa pot merge la serviciu sa fac bani… si iar, si iar… E o treaba obsesia asta cu timpul – un mare dar de la Domnul. Am simtit ca-l irosesc, ca intru intr-un virtej in care pierd timpul – timpul cel mare, ala care face viata mea – si ca ma amagesc permanent cu chestii copilaresti, de circ: azi la teatru, miine la film, mai beau o bere, mai merg la munte… Astea le faceam, dar le simteam tot mai acut ca un spectacol la care ma uitam intentionat ca sa nu mai gindesc, ca sa-mi spal creierul, ca sa nu-mi pocneasca mintea pentru lipsa crunta, crunta de sens in care-mi iroseam viata.

Cit de mult te intereseaza chestiunile de politica existente in Biserica Ortodoxa Romana? Esti la curent cu ce se intimpla? Sau crezi ca e mai sanatos sa te tii departe de ele?

Ma intereseaza intr-un grad destul de limitat. Trebuie sa stiu ce se intimpla, e nefiresc si nesanatos sa faci parte dintr-o institutie si sa nu stii ce se intimpla in ea. Iar Biserica nu e nici nefireasca, nici nesanatoasa…

Dar nici nu ma omor cu ele. Nu-i treaba mea, Elena. Sint altii in cadrul Bisericii care se ocupa cu asta. Eu ma ocup de calugaria mea si de oamenii pe care ii rinduieste Domnul in jurul meu. Rareori ma implic ceva mai mult cind sint de rind la predica si chiar atunci se intimpla ceva in genul asta. Atunci vreau sa inteleg, ca sa pot sa explic si oamenilor ce se intimpla.

Stii ca eu am lucrat si in presa o vreme si mi-a fost suficient ca sa ma scirbesc pe viata. Totul se negociaza, totul se reduce la a da bani sau a nu da bani… Iar badaraniile astea sfirsesc afectind o institutie care are ca menire mintuirea sufletelor… Presa e superficiala, nu-si da nici seama, nici interesul sa aprofundeze lucrurile. Li se pare ca, in felul asta, controleaza lucrurile, dar sfirsesc fiind controlati ei insisi. Si mai grav e ca de pe urma superficialitatii presei se ajunge la un control din afara al romanilor… dar, din nou, asta nu-i treaba mea.

La sfirsitul lui august, IPS Pimen l-a numit pe Gigi Becali „omul providential”. E suficient sa ai bani pentru a construi biserici si pentru a cistiga simpatia preotilor si a enoriasilor?

E o intrebare rautacioasa, Elena. Norocul tau ca eu fac diferentele astea: calugar/ poet, ziarista/ scriitoare etc… Daca IPS Pimen asa a zis, asa e fara discutie. Si de ce nu? Una dintre sinagogile iudeilor era construita de un pagin – vezi in Scriptura –, iar cind i s-a spus asta Mintuitorului, n-a avut nici o reactie impotriva.

Revin la ce spuneam inainte. Becali are bani si n-are cultura, asta zici, nu?… Uita-te la toata tagma scriitorilor si vezi cultura cit cuprinde… Ti se pare ca-s mai potriviti pentru a construi biserici? Fii serioasa, Elena, bisericile sint locasuri ale lui Dumnezeu si, ca urmare, El Insusi hotaraste cine I le ridica. Daca acum Dumnezeu a hotarit sa le construiasca Becali, poate ca e o palma data romanilor pentru halul in care singuri ne-am adus astazi ca natiune.

Crezi ca informatiile privind legaturile dintre actualii capi ai BOR si fosta Securitate vor duce la discreditarea BOR?

Posibil. Intr-un fel sau altul, Biserica va trebui sa fie discreditata, pentru ca este cea mai incomoda institutie. Uita-te cite show-uri sint scoase in public de la o vreme. Daca nu va functiona nici povestea cu dosarele, va fi inventata o alta, cu siguranta.

Repet, Elena, Biserica e in razboi, asta va fi tot mai vizibil, iar cei care vor sa o discrediteze vor incerca sa rupa legatura dintre cler si credinciosi. Dar oamenii Bisericii stiu un lucru, ca Mintuitorul a poruncit sa ne iertam unii pe altii. Asta nu-i valabil doar one way, dinspre preoti catre credinciosi, ci si viceversa. Daca preotul acela te-a dezlegat de un milion de pacate si neputinte, inseamna ca nu esti om daca tu nu-i poti ierta, la rindul tau.

Tu stii ce soarta a avut Biserica Rusa pentru ca nu a avut prevederea de a fi inteleapta ca serpii, dar curata ca porumbeii? Stii cite milioane de oameni au fost ucisi pe motive religioase, cite manastiri si biserici darimate sau transformate in baruri, depozite sau crematorii? Si, mai rau, stii cite sute de milioane de spalati pe creier, atei pina in maduva oaselor, s-au format pentru ca Biserica lor nu a avut smerenia de a coexista alaturi de regimul comunist?

Slava Domnului ca la noi lucrurile au stat altfel! Dar e in firea lucrurilor sa fii rasplatit cu rau pentru faptele bune – nu mira pe nimeni. Mai ales in Romania…

Ai publicat anul trecut o antologie cu textele tale. Nu ai simtit nici o clipa ca te grabesti? De ce ai ales sa publici o antologie de autor chiar in acel moment?

Nu m-am grabit. Era exact momentul ideal. Cu ea am vrut sa trag o linie intre urmanov 1 si urmanov 2, intre ce a fost si ce este acum. Era firesc sa urmeze altceva, pentru ca viata mea e cu totul alta. Nu mai am aceleasi preocupari, nu mai am acelasi cerc de cunoscuti si, mai ales, centrul vietii mele s-a schimbat: de acum nu mai este eu, ci tinde tot mai mult sa devina Mintuitorul.

Partea surprinzatoare – chiar si pentru mine – este ca abia acum, in volumul la care lucrez, apar primele mele texte fara un continut religios. Dar, daca ma gindesc… e normal. Abia acum, la adapostul Domnului, incep sa ma vad pe mine insumi, sa ma conturez cit de cit. Pina acum, am alergat ca un nebun intr-o lume facuta ca sa alergi ca nebunul. Stii care-i singurul lucru pe care nu ai voie sa-l faci in lume? Sa te opresti locului si sa taci. Asa, brusc, in mijlocul zilei, in mijlocul strazii. Sa stai, sa taci si sa inchizi ochii – eu faceam asta frecvent, e incredibil ce nebun si fara rost iti apare, treptat, freamatul ala din jur, forfota aia fara rost…

In plus, literatura de consum e o carte superba, publicata la Editura Vinea in niste conditii grafice cum nici nu visam. Are toate cele trei volume publicate, plus inca doua inedite, de sertar: Up e volumul scris intre carnurile cannonice si poeme utilitare, iar hey, mr. dj! e scris intre poeme utilitare si schelet.

Recunosc, cind am hotarit sa o public, stiam ce-o sa-mi ridic in cap, asa ca m-am bucurat in secret cind a aparut si antologia lui Marius, danseaza ianus. Macar nu sint singurul…

Acum citiva ani erai pe punctul de a publica un roman. Ce s-a intimplat cu textul acela? O sa publici un roman sau dispretuiesti proza? Detaliaza.

Prima intrebare e ca sa ma enervezi, iar cea de-a doua pentru ca ma cunosti. Dupa carnurile cannonice am trecut printr-un blocaj groaznic, in care nu puteam scrie un vers, desi simteam ca e vremea. Stii cum e. Simti ca e ceva acolo, inlauntru, care vrea sa fie scris.

Ei, si atunci am scris un roman. Atunci, toata lumea a fost entuziasmata, eu – fireste – mai mult decit toti, dar intre timp mi-a mai venit mintea la cap, m-am facut om serios si am decis ca vremea lui a trecut. Sint carti care au sens doar daca apar intr-un anumit moment in viata unui scriitor. Romanul asta era fratele in proza al volumului carnurile cannonice. Or, ca sa-l public acum, dupa poeme utilitare si schelet, dupa antologia literatura de consum si – mai ales – dupa volumul la care lucrez, sushi… ar pica rau de tot, ca nuca-n perete.

Asa ca nu l-am mai publicat si nici n-o sa-l public. Ma tot ameninta ba unul, ba altul ca o sa-l publice. N-au decit: eu nu acord dreptul nimanui, iar cine o face… tribunal e si la Bucuresti, si la Suceava. Plus ca ar fi un gest care i-ar descalifica definitiv ca editori.

Proza o admir sincer. Si trag cu ochiul la ea cu un soi de invidie pentru vizibilitate si pentru cite se pot face si acolo. Stiu o tona de tehnica – am vrut, n-am vrut, a trebuit sa trec examenele la masterul ala de creative writing din Anglia –, dar de scris… Admir proza, prozatorii imi par niste supraoameni, dar am un dispret total pentru procesul de scriere a prozei. Odata ce te-ai format ca poet, odata ce ajungi sa numeri literele dintr-un vers ca sa vezi ce mai poti scoate, sa m-apuc sa scriu dialoguri, descrieri, sa inventez scene ca sa spun ce pot spune intr-un vers de patru cuvinte… Nici gind! Nici sa vreau si n-as fi capabil!

Pe linga cele patru volume – carnurile cannonice, poeme utilitare, schelet si antologia din 2005, literatura de consum – te-ai ocupat si de altele, aflate in vecinatatea literaturii: ai lipit poemul inimii pe zidurile din Bucuresti, ai facut performance-uri intr-un club sordid din Capitala, un amestec de poetry si dans, daca nu ma insel ai fost si la ateliere de dans contemporan. Cind crezi ca romanii vor fi pregatiti sa inteleaga si altceva prin literatura – ma refer nu numai la consumatori, ci si la „producatori”?

Foarte curind. Tinerii care ies din Risca ies gata pregatiti pentru asa ceva. La anul, voi avea un curs special pe asa ceva – nu-ti spun inca mai multe, ca la noi se practica la greu furtul. Uite, ca ma-ntrebai daca e ceva ce n-am facut cu poezia mea: am o tona de idei ramase nepuse in practica, dar am si o tona de tineri care-mi scriu, nu numai cei care intra in program, dar si din afara programului. Tot ce mi-a ramas le distribui lor, in functie de poezia fiecaruia.

Am mare incredere, foarte mare incredere in poezia celor care trec prin cursul de tehnici de compunere poetica, dar si in ei, ca oameni. E imposibil ca acest contact al lor cu manastirea sa nu-i modifice interior. Asta e o alta sansa care li se ofera si pe care si eu mi-as fi dorit-o. Poate chiar mai mult decit cea legata de literatura.

Ce n-ai facut cu textele/ pentru textele tale si acum nu mai poti face?

Ei, acum vrei exemple concrete! Ti le spun tie, dar nu tuturor. Tu n-ai vazut cit se fura azi? Scrii un ciclu de poeme, il postezi online si miine apar zece la xerox.

In mare, sint convins ca trebuie popularizat conceptul de public poetry. Ma amuzam acum vreo luna cit de incintat era Ioan Es. Pop dupa ce descoperise ce inseamna la Festivalul de la Rotterdam.

„Nu dau doi bani pe imagini frumoase”

Pina unde poate merge literatura?

Pina la sufletul omului. Mai departe de atit nici n-ai unde. Poezia in sine e vax. Nul complet sau, cum zice parintele Noica, merge cu noi la cimitir. Dar poezia ca sentiment transmis celuilalt sau creat exclusiv in el, asta inseamna enorm si merge dincolo de cimitir, pentru ca-si lasa urmele in sufletul lui. Sufletul nostru are si el o evolutie, asa cum are o bila de biliard – poezia potrivita, citita de omul potrivit, la timpul potrivit, poate directiona bila asta exact in bratele Domnului. Poate, te asigur. O stiu din proprie experienta.

De asta nu dau eu doi bani pe imagini frumoase, imagini tari, imagini socante etc. Am zis si o sa zic mereu: poezia nu e textul scris, poezia e efectul pe care textul scris il are asupra omului.

De unde obsesia ta consumista referitor la actul artistic?

Pai, tocmai de-aici. Octavian Soviany e un critic foarte bun, atit de bun ca uneori e enervant. Atit de limpede a citit evolutia cartilor mele si ratiunile din spatele schimbarilor pe care le-am facut – mai ales asta ma enerva – incit, de multe ori, mi se parea ca ma da de gol. Stii, cu gindurile mele bine ascunse de calugarie…

Revin la ce ziceam: daca nu vad un sens, nu pot face un lucru. Daca nu dau un sens poeziei mele, nu are sens sa scriu. De ce sa o fac? Nu-i nimic mai frumos, mai puternic, mai intens ca Dumnezeu. As putea foarte bine sa ma rezum la relatia mea cu Domnul si sa ma concentrez pe rugaciune.

Dar, daca poezia este arma mea, felul meu prin care incerc sa schimb un om – inclusiv pe mine insumi –, totul capata sens. Iar poezia devine pumnul ala de talanti pe care i-am primit si pentru care voi da socoteala. Ce-o sa raspund? Ca am facut cuvinte frumoase sau imagini care au speriat lumea?

Prefer sa spun ca am intors un suflet, ca i-am tinut de singuratate sau de cald sau de orice altceva. Traim intr-un desert de singuratate si asta ne inraieste unii impotriva altora, Elena. Sintem ca niste ciini turbati – avem nevoie de afectiune si, pentru ca nimeni nu ne-o da, incepem sa ne muscam unii pe altii. Eu cred ca poezia ne poate imblinzi, ne poate imbuna. Uneori cu binisorul, pe nesimtite, alteori cu biciul. Atita tot.

Care este ultima carte citita/ cumparata?

Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, in tandem cu Kazuo Ishiguro, Sa nu ma parasesti. Ambele superbe. Absolut superbe.

Literatura este: a) un supermarket; b) un raft de biblioteca sau o biblioteca; c) talent & inspiratie & munca & stuff

a) si, ca sa se justifice prezenta mea acolo, trebuie neaparat si c).

O carte este: a) mai multe texte + doua coperti + un autor + un pret?; b) un proiect; c) un produs.

Mai Elena, dar se vede ca n-ai terminat ASE-ul ca mine! Un produs este finalitatea materiala a unui proiect. Sigur ca merg pe c), pentru ca o carte nu incepe cu prima pagina si nici nu se termina cu ultima. O carte buna, vreau sa zic, una din acelea utilitare, cum le zic eu, care incep sa aiba sens abia dupa ce sint citite, in felul in care il influenteaza pe cititor. Astea-s cartile riscante, cu bataie lunga, mai lunga decit viata asta, aici. Restul cartilor se incadreaza toate la a).

Lansarea viitoarei tale carti ti-ai face-o, daca situatia ar fi alta: a) intr-un acvariu, tu si invitatii imbracati in scafandri, printre pesti si alge; b) intr-o fabrica dezafectata; c) intr-un loc de joaca pentru copii.

In Anglia, la cursul de poetry, am avut de prezentat un proiect de public poetry. Am vrut atunci sa umplu un sac de plastic cu apa, sa-l agat de ramura unui copac in centrul campusului, sa ma bag in el cu un tub de aer si sa citesc poezie. Nu stiu de ce, nu mi-au aprobat proiectul…

Repere:

• Adrian Urmanov (pseudonimul lui Leonard-Daniel Aldea)


• Nascut la Ploiesti pe 2 octombrie 1979


• In prezent este student in anul al III-lea la Facultatea de Teologie Pastorala, Universitatea din Pitesti


• 2004: Master in Creative Writing, English and Comparative Literary Studies, Warwick University, Warwick, Marea Britanie


• 2002: Absolvent al Facultatii de Relatii Economice Internationale, Academia de Studii Economice Bucuresti


• 2001 / 2000 / 1999: absolvent al Institutului de Limba si Civilizatie Rusa „A.S. Puskin”, Moscova, Federatia Rusa


• Din 2004, calugar la Manastirea Risca (Suceava)

Volume:

• 2001: carnurile cannonice, Ed. Pontica – premiul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti pentru debut


• 2003: poeme utilitare, Ed. Pontica


• 2004: I Have Crossed an Ocean, Heaventree Press, Coventry, Marea Britanie (antologie)


• 2004: You Too Can Have This Beautiful Life, White Trash Intellectuals Press, Stoughton, SUA (antologie)


• 2005: schelet, Ed. Pontica


• 2005: literatura de consum, Ed. Vinea


• 2005: Generatia 2000, Ed. Pontica (antologie)


• 2005: no longer poetry: new romanian poetry (editor, alaturi de David Morley), editie bilingva; se afla in programul de editare al Heaventree Press pentru anul 2005