De vreo 10-15 ani, de când s-a dezvoltat piața de concerte și festivaluri autohtone, au început să ajungă și în România cam toate trupele importante cu care am crescut. Evident, cu câteva excepții notabile, precum U2 sau Radiohead. Și nu, în pofida succesului (surprinzător, din punctul meu de vedere) de anul acesta, n-am auzit pe nimeni spunând că așteaptă să vadă Coldplay live.
Poate prietenii mei nu prea-i ascultă, dar am încă un exemplu, ceva mai puțin subiectiv: am avut timp de doi ani o librărie unde aduceam și câteva sute de viniluri: Radiohead era în topul vânzărilor, în timp ce de la Coldplay s-a cumpărat doar un singur disc.
În fine, dacă U2 și-a redus destul de mult aparițiile live și numărul de țări pe care le include în turnee, cel mai recent album Radiohead a apărut acum mai bine de 8 ani, turneul de promovare s-a încheiat în 2018, iar ultima dată când fanii i-au văzut cântând a fost pe 3 august 2021, în unicul show din 2020 încoace. Pe site-ul formației, la pagina care prezintă programele concertelor sunt trecute doar trei nume ale componenților care au proiecte solo (cel al lui Thom Yorke, ale fraților Colin și Jonny Greenwood), la care se adaugă The Smile.
Mirajul unui concert Radiohead
Am avut ocazia să văd Radiohead live de trei ori, în diferite etape ale existenței formației. Prima dată s-a întâmplat în noiembrie 2003, la Forest National din Bruxelles, o sală care poate găzdui cam 8.000 de oameni, după ce tocmai lansaseră albumul Hail to the Thief.
A doua oară i-am văzut în Berlin în iulie 2008, în plin turneu In Rainbows, probabil cel mai bun album de după OK Computer, cu care au revoluționat muzica la finalul anilor ’90. Era perioada în care au început să fie preocupați foarte mult de sustenabilitate, fiecare posesor de bilet trebuind să completeze un formular în care să spună de unde și cum ajunge la concert, pentru a primi rezultatul amprentei de carbon a deplasării sale, dar mai ales pentru ca trupa să-și poată optimiza turneele în așa fel încât să fie mai aproape de locurile din care fanii lor pleacă să-i vadă.
Iar a treia oară i-am văzut în iulie 2012 la BBK Bilbao, un festival de muzică din Spania, unde promovau albumul The King of Limbs.
Știind așadar la ce să mă aștept din partea lui Thom ca prestație live, mi-am luat bilet pentru concertul The Smile de la Arenele Romane încă de pe 12 ianuarie, cu două săptămâni înainte să lanseze Wall of Eyes, al doilea material discografic de studio (despre care am scris pe larg în „Suplimentul de cultură“, nr. 841 ). Cei interesați au avut deci la dispoziție jumătate de an să se hotărască dacă vor să participe sau nu, mai ales că, în pofida așteptărilor mele, evenimentul nu a fost sold-out. În fond, era prima oară când Thom Yorke și Jonny Greenwood, adică partea cea mai creativă a Radiohead, aveau să concerteze în România. Cu toate acestea, pe social media am văzut abia cu una-două săptămâni înainte postări sponsorizate care anunțau concertul, iar bilete puteau fi cumpărate inclusiv în ziua de 17 iunie când, pe o căldură infernală, într-un București stropit de entuziasmul victoriei cu Ucraina de la Campionatul European din Germania, între două și trei mii de oameni s-au îndreptat spre Arenele Romane.
Printre cei pe care i-am recunoscut acolo, pe lângă destul de mulți amici din Iași, au fost prezenți și componenți ai trupelor de indie și rock alternativ: de la byron, Robin and the Backstabbers, om la lună, Toulouse Lautrec la Vița de Vie sau We Singing Colors. Cam toți cei care apreciază muzica și calitățile creative extraordinare ale lui Thom Yorke & co s-au asigurat că nu vor rata ceea ce pentru mulți (inclusiv scriitorul Alex Tocilescu, care a și postat public acest lucru și care s-a arătat ulterior entuziasmat de ce a văzut) este concertul anului.
La fel ca în cazul celorlalte date ale turneului european (cu o săptămână înainte cântaseră în Berlin, Praga, Belgrad și Pula), DJ-ul britanic James Holden a deschis concertul The Smile.
A făcut-o cu o întârziere de 15 minute față de ora anunțată de organizatori, dar prestația sa, alături de a muzicianului invitat să-l acompanieze live la diverse instrumente, a fost una reușită, fiind o bună încălzire pentru cei prezenți.
The Smile la Arenele Romane
The Smile a urcat pe scenă la 20.30, în strigătele de bucurie ale celor care așteaptă de 30 de ani să vadă o versiune de Radiohead în România. Cântecul de debut, destul de lent, a fost cel care dă titlul ultimului album, Wall of Eyes, urmat de The Opposite, de pe primul material al trupei. Pe lângă cei doi componenți Radiohead, Thom Yorke și Jonny Greenwood, The Smile se bazează pe talentatul Tom Skinner, fost baterist al trupei de jazz Sons of Kemet. Influența lui e importantă prin modul în care ritmurile, deși dinamice și sofisticate, sunt mai subtile decât cele ale toboșarilor trupelor de rock, ceea ce s-a văzut foarte clar și pe a treia piesă interpretată, Speech Bubbles.
Am observat o a patra persoană prezentă pe scenă lângă un mixer și am crezut inițial că e un sunetist. Deja de la A Hairdryer, următorul cântec interpretat, mi-a fost clar că e vorba de un muzician integrat în angrenajul trupei, activând în special la saxofon.
Am aflat ulterior că numele lui este Robert Stillman și mi-am adus aminte că era creditat cu câteva intervenții pe ultimul material discografic al trupei. Mă uitam la muzicienii din fața mea și nu-mi venea să cred cât de ușor le venea să interpreteze partituri complexe la instrumente diferite.
La fiecare piesă, Thom Yorke schimba chitara: de la acustică la electrică sau diverse modele de chitară bas. Când piesa o cerea, trecea natural la pian. Jonny Greenwood, la fel: tot felul de chitări, mixere, sintetizatoare, pian. La un moment dat, a cântat cu arcușul la bas, ceea ce a dus rapid la ruperea aproape completă a firelor de păr prinse în vergeaua de lemn.
A urmat apoi prima piesă pe care n-am recunoscut-o (Colours Fly), dominată de un ritm funk dat de chitara bass a lui Thom. Citisem că vor interpreta și cântece noi, ceea ce înseamnă că, deși au avut o productivitate care nu are echivalent în Radiohead, componenții The Smile lucrează la un material nou. Skrting on the Surface, probabil cea mai bună piesă de pe primul album, a făcut legătura cu o a doua noutate, Instant Psalm. Thin Thing, cu ritmurile ei nebune, a fost trecerea către alte două piese nedifuzate până acum: Don’t Get Me Started și Zero Sum. Dându-și seama că au exagerat puțin cu noutățile, Thom a dat startul pentru excelentele Read the Room, de pe ultimul album, apoi We Don’t Know What Tomorrow Brings, una dintre cele mai rock piese din repertoriul lor. Au urmat Teleharmonic, de pe coloana sonoră Peaky Blinders, Pana-vision, Under Our Pillows, You Will Never Work in Television Again și, fix înainte de bis, superba Bending Hectic, un bun exemplu al stilului fusion al trupei.
În uralele publicului, care dorea să prelungească starea de extaz dată de patru muzicieni care se simțeau la rându-le în largul lor pe scenă (singurele cuvinte spuse de vocalist toată seara, pline de o gratitudine nedisimulată, au fost „Thank You“), s-au întors pentru încă patru cântece: The Same, The Smoke, Feeling Pulled Apart by Horses (care e o piesă din repertoriul proiectului solo al lui Thom Yorke) și You Know Me!.
Văzusem Radiohead live în mai multe ipostaze, iar spin-off-ul The Smile, la rândul său, nu a dezamăgit: impecabil tehnic, energie autentică pe scenă, creativitate, cântece noi, scenografie simplă, dar de efect. Un concert memorabil, mai ales pentru cei aflați la prima întâlnire cu geniul lui Thom Yorke. Mi-a adus aminte de experiența pe care am avut-o în Bruxelles, într-o sală mai mică, unde și relaționarea cu cei de pe scenă e diferită față de locațiile mari. Pe lângă starea în care se află Arenele Romane, amplasate excelent, dar care au nevoie de o reabilitare serioasă, singurul element care ar fi putut fi îmbunătățit a fost sunetul: la cât de buni sunt muzicienii, mi-ar fi plăcut să le aud instrumentele curat, fără pic de distors în boxe. Chiar și așa, am avut senzația că trăiesc un moment de grație, deoarece timp de aproape două ore am zâmbit încontinuu cu The Smile, alături de probabil cel mai civilizat public pe care l-am întâlnit la vreun concert mare în România.