În iunie s-au sărbătorit trei decenii de la lansarea coloanei sonore a filmului Blade Runner, un disc definitoriu pentru discografia legendarului Vangelis și una dintre coloanele sonore „cult“ ale cinematografiei.
Este o aniversare oarecum ciudată, din moment ce faimosul Blade Runner al lui Ridley Scott fusese lansat pe marile ecrane, de fapt, cu mai bine de un deceniu în urmă. Oficial, discul cu soundtrackul filmului a fost întârziat cu aproximativ 12 ani din cauza unor neînțelegeri cu producătorii. De fapt, Blade Runner, discul, nu a apărut pe piață în 1982 fiindcă Vangelis (care deja se remarcase cu un an mai devreme cu coloana sonoră din Chariots of Fire) nu a fost de acord, deranjat de ideea că ar fi închis în categoria compozitorilor de muzică de filme, ceva care, în opinia lui, i-ar fi limitat drastic opțiunile artistice.
Când a fost realizat Blade Runner, lumea avea o anume idee despre cum trebuie să sune muzica unui film science-fiction. Decenii mai devreme, capodopere timpurii ale SF-ului precum Forbidden Planet (1956) și The Day The Earth Stood Still (1951) au marcat începerea utilizării unor instrumente precum thereminul și sintetizatorul modular ale căror sunete stranii sugerau concepte precum „extratereștri, nave spațiale și roboți“. Odată cu succesul Războiului stelelor, în 1977, și întronarea lui John Williams în rolul de compozitor vedetă, s-a revenit și pentru filmele SF la ample lucrări orchestrale, interpretate de formații de muzică clasică.
Vangelis, în contra curentului, a venit cu o abordare electronică, folosindu-se de toate capacitățile sintetizatoarelor moderne pentru a exprima subtilitatea și complexitatea emoțională a subiectului filmului lui Scott.
Vangelis a fost abordat în decembrie 1981 pentru a discuta posibilitatea de a compune muzica pentru Blade Runner. „Imediat ce am văzut câteva cadre din film“, declara Vangelis într-un interviu din 2019, „am înțeles că acesta este viitorul. Nu un viitor frumos, desigur. Dar spre el ne îndreptăm“.
Nu ar fi fost prima colaborare între Ridley Scott și Vangelis. Lucraseră împreună cu câțiva ani mai devreme, în 1979, când Scott i-a cerut să refacă o piesă muzicală pentru una dintre reclamele sale, pentru parfumul Chanel N°5, intitulată Share the Fantasy.
Pentru Blade Runner, Vangelis a primit în studioul său scenele filmate direct din sala de montaj pe măsură ce erau finalizate.
Aceste scene din film veneau pe casete VHS și conțineau doar dialogurile actorilor. Pe măsură ce viziona fiecare scenă, dacă Vangelis simțea o conexiune emoțională puternică cu imaginile văzute, crea pe loc o secvență muzicală, înregistrând orice creație fără nici un fel de repetiție prealabilă. În caz contrar, dacă vizionarea scenei de film nu îi spunea nimic în acel moment, Vangelis nu se forța să compună, ci lucra la alte secvențe și revenea mai târziu la acea scenă. Dacă Vangelis simțea că o compoziție avea nevoie de adaosuri sonore suplimentare, adăuga alte straturi de sunete electronice, percuție și alte efecte acustice.
Deseori, Scott îl vizita pe Vangelis în studio, seara, vizite relaxate în cadrul cărora asculta compozițiile muzicianului grec în vreme ce urmăreau secvențele din film. Scott își amintește foarte bine momentul în care Vangelis l-a chemat să-i asculte ceea ce compusese pentru cadrele de deschidere ale filmului, cele care prezintă panorama unui Los Angeles apocaliptic. „Sincer, mi s-a făcut părul măciucă“, a declarat regizorul, „și din acel moment am știut că muzica era în regulă. Pot să spun că Vangelis a fost sufletul filmului“.
Celebrul regizor își amintește cum Vangelis era foarte atent la jocul actorilor: „Stătea toată ziua singur în studioul lui, pe întuneric, urmărind filmul. Inspirația lui venea întotdeauna din imagini, pentru că era un muzician foarte vizual. Așa cum știți, muzica este foarte vizuală, nu? Dacă muzica nu evocă imagini în mintea ta, atunci muzica nu funcționează – nu-mi pasă dacă este Bach sau Mozart“.
Blade Runner a fost un eșec comercial la lansare, în 1982, devenind apoi un film cult și un succes în orice dimensiune posibilă. Cu toate acestea, muzica lui Vangelis a impresionat încă de la premieră și toată lumea a cerut ca această coloană sonoră să fie lansată pe disc. Studiourile, în fața refuzului lui Vangelis, au lansat atunci un „bastard“, o reinterpretare a muzicii în versiune orchestrală care, evident, nu a mulțumit pe nimeni. Când, în sfârșit, în 1994, prima versiune oficială a soundtrack-ului a fost lansată, mulți au strâmbat din nas, fiindcă Vangelis, care lucrase asupra ei, eliminase piese folosite în film și adăugase piese noi. În fine, o altă versiune, aniversară, în 2007 a părut să mulțumească pe toată lumea, deși unele părți ale coloanei sonore originale au rămas nelansate și astăzi.
Azi, deși muzica din Blade Runner rămâne nu numai unul dintre cele mai apreciate albume din vasta discografie a lui Vangelis, ci este una dintre cele mai iubite și mai bune coloane sonore din istoria filmului. O viziune muzicală a unui viitor așa cum era întrezărit de un artist în 1982 și așa cum a ajuns să se adeverească, în mare parte, în prezent.