Guzel Iahina este una dintre cele mai cunoscute scriitoare de limbă rusă, cu un stil inconfundabil și o abordare duioasă, plină de compasiune, atât a marii istorii, cât și a istoriilor personale. S-a născut în 1977, la Kazan, și după ce a cunoscut lumea și și-a definit universul său de copil de trei ani în limba tătară, a început să învețe limba rusă. De când a scris primele rânduri și până în prezent se folosește de limba rusă, un acasă pentru ea. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar în 1999 s-a mutat la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția Scenaristică.
În 2015 a publicat primul roman, Zuleiha deschide ochii, o reverență făcută bunicii sale, învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, a cărei personalitate o inspiră de când era o copilă. A urmat, în 2018, al doilea roman, Copiii de pe Volga. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar în 2021 a câștigat Premiul Le Meilleur livre étranger în Franța și a fost finalistă la Premiul Médicis Étranger.
Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, are ca sursă de documentare tot istoria familiei sale. De data aceasta, în prim-plan este povestea bunicului patern, parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Guzel Iahina a fost și la FILIT Iași o prezență memorabilă și un interlocutor care vorbește cu dragoste și pasiune despre literatură, despre bunica sa, despre patrie și limbă, despre oameni și valorile umane. Aceasta crede cu tărie că vocea scriitorului trebuie să repete iar și iar adevărurile esențiale și universale care țin de natura umană, de existența pe acest pământ.
Dorința de a face ceva în viață, de a alege un drum are un moment declanșator. La dumneavoastră care a fost acesta?
Mult timp am fost circumspectă când venea vorba de folosirea cuvântului scriitor. Și astăzi sunt la fel. Nu mai știu cine spunea că „sunt scriitor atunci când stau la masă și scriu“. În cazul meu, totul a pornit de la o dorință puternică de a povesti, de a spune totul în scris. Am visat să fiu regizor sau scenarist, însă mi-am dat seama că cinematografia este un spațiu în care nu poți face exact ceea ce îți dorești. Am studii de scenarist, dar mi se pare că profesia de scriitor îți dă mai multă libertate. De altfel, primul roman pe care l-am scris este la granița dintre film și literatură. O foarte mare influență asupra vieții mele a avut-o bunica mea. Tocmai de aceea, am vrut să îi descopăr taina vieții povestind despre exilul în Siberia. A fost omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut, cu un caracter de fier și am vrut să înțeleg când și cum s-a format acest caracter. S-a format în Siberia, în exil. Și pentru că primul meu roman a fost foarte bine primit, am continuat să scriu.
Noi, cei care astăzi avem 40 și ceva de ani, nu prea auzeam povești de la părinți, fiindcă aceștia erau foarte ocupați, munceau mult pentru a ne asigura traiul de zi cu zi. Așa că bunicii preluau de multe ori rolul povestitorului. La dumneavoastră cine era povestitorul?
Da, într-adevăr, bunica. În comunism, și în Uniunea Sovietică, ca și în România, cei care se ocupau în mare parte de educația copiilor erau bunicii. De aceea, generația bunicilor mei este foarte importantă pentru mine, mi-a dat foarte multe, mi-a oferit teme pentru trecut și viitor. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, eu am fost norocoasă cu bunica, pentru că generația ei era așa-numita „generație tăcută“, oamenii nu prea vorbeau despre ce li s-a întâmplat. Bunica era un povestitor desăvârșit. În schimb, bunicul a fost patru ani pe front și nu mi-a povestit nimic din ce s-a întâmplat acolo.
Este știut, de altfel, faptul că trauma războiului este atât de puternică, încât cei care se întorc acasă nu prea vorbesc despre ce a fost pe front.
Da. Dar cei din Uniunea Sovietică au trăit mai multe traume, nu doar pe cea a războiului. Întâi Revoluția din octombrie 1870, când viața li s-a răsturnat cu totul. Apoi a urmat Războiul Civil din 1918-1923, când mulți frați au fost nevoiți să lupte în tabere diferite. A urmat prima mare foamete, la începutul anilor ’20, la începutul anilor ’30 s-a declanșat lupta cu așa-zișii chiaburi și a doua foamete. Toate astea au continuat cu trauma celui de Al Doilea Război Mondial și deportările. Durerile provocate în acești ani erau duse pe umeri de generația bunicilor mei. După ce au trecut peste ele, unii au înțeles să vorbească despre ele, alții nu.
Creștem imitând comportamente. Dumneavoastră aveți cu precădere modele feminine sau masculine?
Aș zice că bunica mea a fost pentru mine un model. Ea m-a învățat ce înseamnă emanciparea femeii sovietice. Această emancipare a pornit din Rusia și s-a răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Ea a fost una dintre primele reprezentante care a luptat pentru drepturile femeii. De exemplu, dreptul la vot l-a primit în primăvara anului 1918. La scurt timp după aceea au fost legalizate avorturile, ceea ce a însemnat un impuls dat feminismului. Femeile sovietice au fost, alături de bărbați, figurile propagandismului. Uniunea Sovietică avea nevoie atunci atât de forță de muncă nouă, pentru că femeile trebuiau să înlocuiască bărbații care au murit pe front, cât și de un electorat mai numeros. De aceea, modelul femeii din acei ani este unul egal cu al bărbatului. Istoria Uniunii Sovietice a oferit un loc aparte femeii, a propulsat-o, deoarece bărbații mereu plecau pe front sau erau închiși. Femeile erau cumva forțate de împrejurări să preia din rolurile lor. Asta s-a întâmplat și cu bunica mea. Deși era subțire, avea o forță mare, o simțeam puternică fizic, vânjoasă. Nu pot să vorbesc decât cu emoție și cu reverență despre modelul pe care ea mi l-a oferit. A petrecut 13 ani în exil, a plecat un copil și s-a întors o femeie matură și emancipată, știa să poarte pantofi cu toc și să folosească rujul, vorbea perfect limba rusă. Până la finalul vieții a fost o personalitate foarte aprinsă, își vopsea părul roșcat și folosea ruj în culori intense.
Sunt câteva principii de viață transmise de bunica dumneavoastră pe care le respectați?
Nu, dimpotrivă. Am respins acest model mult timp. Bunica era atât de puternică, un om de fier, încerca să îi controleze pe toți ceilalți, încât eu am dorit să îmi creez propriul model. Am o atitudine plină de respect față de trecutul ei și față de povestirile din Siberia, însă nu îi accept principiile de viață pentru că face parte dintr-o generație traumatizată. Mai ales că am crezut cu tărie că generația mea, a celor născuți în 1970, poate pune capăt în sfârșit traumei sovietice. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Generația copiilor noștri vede întoarcerea practicilor sovietice.
Cum reușiți să pătrați echilibrul între ficțiune și realitate în ceea ce scrieți?
Găsirea acestui echilibru naște într-adevăr probleme și e o sarcină importantă pentru un scriitor.
M-am gândit și mă gândesc foarte mult la acest lucru. Așa încât pentru mine rețeta este deocamdată de a contopi cele două aspecte, istoria mare și istoria personală. Însă dacă veți privi o carte pe care am scris-o în aspectul ei ficțional și o veți desface, o veți analiza, veți constata că în fundal se simte puternic adevărata istorie. De exemplu, cea mai recentă traducere în limba română din literatura mea este o carte îmbrăcată în ficțiune, dar detaliile importante sunt elemente preluate din realitate. Este cazul descrierilor din orfelinatele de pe Volga, prezentarea destinelor unor copii, al rețetelor de pâine care se foloseau pentru a-i hrăni pe acei copii, din surogate ale făinii, al unor cuvinte, cântece și poezii spuse de acești copii. Toate acestea sunt reale, au la bază informații din documente oficiale. Sunt capitole în această carte la care fac referire în care apare un băiețel autist. Am încercat să redau percepția lui asupra lumii.
De fapt, acest capitol este un flux al conștiinței delirante. Dar detaliile din interiorul acestui delir sunt mai toate adevărate: modalitatea de a lupta cu foamea, de a suge o piatră, de a-și strânge mijlocul cu o curea, momente biografice din viața acestui copil, faptul că mama lui a sacrificat-o pe ultima fetiță născută pentru a-l salva pe el, felul în care o vecină a acestui copil ținea carnea zidită în pereți și aceasta s-a stricat. Aceste detalii care pot părea elemente ale delirului constituie un adevăr al acelei perioade de foamete, sunt preluate din surse documentate. Culegând toate aceste informații, inclusiv din literatura memorialistică, încerc să creez un text ficțional care să transmită ceea ce este de transmis.
Trăim într-o lume în care echilibrul este foarte fragil, iar raporturile de putere se schimbă permanent. Dumneavoastră vă implicați în politică, militați pentru anumite cauze?
Poziția mea vizavi de evenimentele politice actuale a fost publicată, este oficială, se poate citi. Dar, principala mea armă sunt textele. Prin textele sale un autor spune ceea ce este mai important. Pentru mine acum este important să înțeleg și să descriu cum s-a născut și cum este aplicată această traumă sovietică în societate. Cred că în prezent cercetarea temei totalitarismului capătă noi dimensiuni, atât din punct de vedere istoric, cât și afectiv. Această cercetare devine mai importantă acum decât era cu 10 ani în urmă. Dacă istoria poate cerceta fapte, date și cifre, arta poate oferi o trăire a acestor realități. Istoria ca știință ne poate da cifre. De pildă, în prima mare foamete din Uniunea Sovietică au suferit de lipsa hranei aproximativ 40 de milioane de oameni și au murit aproximativ 5 milioane, au rămas orfani milioane de copii, ajungând în orfelinate sau pe străzi. Textul literar îi poate face pe cititori să simtă aproape pe pielea lor, prin intermediul personajelor, ce înseamnă să trăiești foametea.
Guzel Iahina
Pe de altă parte, în unele situații literatura a fost acuzată și de propagandă. Sunt scriitori celebri arătați cu degetul că au susținut anumiți lideri politici, anumite ideologii.
Cred că arta în orice formă devine și propagandă. Și asta contrazice, după părerea mea, chiar menirea ei. Pentru mine, arta, literatura în mod special este calea prin care natura umană este adusă în prim-plan.
Rusia este dintotdeauna o țară a contrastelor, cu o cultură extraordinară, dar și cu lideri care au implicat-o în cele mai cumplite războaie. Care este relația dumneavoastră intimă cu Rusia?
E patria mea, o iubesc, fac această diferențiere foarte clară între stat și țară, între stat și oameni, între stat și natură. În prezent, trăiesc în Rusia, dar mă împart între Rusia și Kazahstan. Am două case. Nu am ales întâmplător Kazahstan. Rușii și kazahii au o memorie istorică comună. Urmele istoriei se pot vedea în arhitectură. Mental sunt mereu în Rusia. Dacă voi reuși să termin cel de al patrulea roman al meu, voi vorbi tot despre Rusia. Nu îi acuz deloc pe cei care au plecat din Rusia, este absolut de înțeles atitudinea lor, dorința lor de a se izola, de a se poziționa în afara evenimentelor care se petrec. Cred însă că se amăgesc cu iluzia îndepărtării. De fapt, este imposibil să îți părăsești patria, chiar dacă pleci de acolo fizic.
Când iese din cărțile sale, ce citește scriitoarea Guzel Iahina?
În ultimul an și jumătate nu am citit nimic, în afară de ceea ce îmi trebuie pentru documentarea celui de-al patrulea roman la care lucrez. Citesc foarte mult dincolo de literatură, însă totul e legat de evenimentele care se petrec de doi ani încoace. Politica, politicul ocupă locul cel mai important în mintea mea și probabil în mintea multor altor oameni.
În afară de limba maternă, de care limbă vă simțiți suficient de apropiată încât să o folosiți când scrieți literatură?
Am două limbi materne, rusa și tătara. Până la trei ani nu am vorbit decât tătara. Apoi, de la grădiniță până la universitate m-am axat pe limba rusă, odată ce a apărut în viața mea. Pe toți clasicii i-am citit în limba rusă, cinematografia clasică tot în limba rusă am vizionat-o. Și atunci rusa rămâne pentru mine principala și singura limbă în care pot să scriu. Limba tătară o folosesc mai mult în cotidian. Vorbesc, de asemenea, fluent germană, dau interviuri în germană, țin prelegeri, însă nu aș putea să scriu un text literar în germană. Cred că poți scrie doar în acea limbă în care te simți absolut liber.
Când scrieți, trăiți intens cu personajele dumneavoastră sau le puteți privi și cu detașare?
Apelez la ambele abordări, le privesc și din interior și din exterior. Dar nu pot să scriu despre un personaj fără a intra în interiorul vieții acestuia. Uneori este foarte dificil. De exemplu în Trenul spre Samarkand este un băiețel care moare de foame. Situația lui a fost una dintre cele mai grele de descris. A povesti cum moare de foame un copil este cumplit. Am vrut să mai descriu și o altă situație de acest fel, dar nu am mai putut. Scrii din interiorul universului personajului, apoi verifici din exterior cu detașare și restructurezi materialul.
Dar ați avut de-a lungul timpului personaje care nu s-au conturat așa cum v-ați dorit și la care ați renunțat?
De obicei, la început gândesc o structură, un subiect. Și din această schiță inițială apar și eroii. Încep să scriu efectiv când totul îmi este limpede în minte. Tocmai de aceea, procesul de structurare a poveștii și a eroilor durează destul de mult. Când așez povestea în pagini, toți eroii sunt la locurile lor și nu mai renunț la ei. Eroii aceștia au și libertate de mișcare, nu sunt fixați ca în șuruburi.
Pentru că ați spus la începutul discuției de cealaltă pasiune a dumneavoastră, cinematografia, cum ar arăta scenariul unei lumi în care v-ar plăcea să trăiți?
În acest scenariu nu ar exista războiul, în primul rând. Acum în lume se duc prea multe războaie.
Dar care credeți că este rolul scriitorului în societatea actuală?
În vremuri de război, rolul artei în general este unul și mai important. Dincolo de deslușirea traumei războiului, rolul literaturii este acela de a expune valorile umane. Vocea scriitorului trebuie să repete iar și iar adevărurile esențiale și universale care țin de natura umană, de existența pe acest pământ: că nu e voie să ucizi, că nu există nimic mai de preț decât viața unui om, decât copiii. Vocea care reafirmă aceste adevăruri, oricât de naivă ar părea, trebuie să fie cea mai puternică la un scriitor.
Galerie foto
