Multă vreme nu mi-au plăcut musicalurile, mi se păreau un gen neinteresant prin plasarea între teatru și operă. Încet-încet, le-am dat de gust, mai ales pe partea de provocare muzicală pentru vocile actorilor și pe cea scenografică.
În prezent, dacă vrei să participi la o asemenea producție, una de calitate premium, atunci trebuie să te duci în West End. Peste Canalul Mânecii. Sau pe Broadway, peste ocean. Cum e mult mai aproape, am ales West End.
Cu o densitate de săli și o ofertă pe care nu le egalează nici o altă metropolă europeană, West End Theatre District se află între The Strand, Oxford Street, Regent Street, Kings Way. Ultracentral. 39 de teatre cu o istorie fascinantă care țin pasul cu prezentul, care acumulează încasări uimitoare prin mărime (un bilet costă în jur de 100 de lire, la care se adaugă un drink și suvenire), o industrie a glamour-ului la care tânjesc atât britanicii, cât și un număr imens de turiști care asaltează capitala Regatului. Theatreland concentrează o industrie de succes, edificată pe viziune, intuiție artistică, dedicare, capital. Nu neapărat în această ordine.
M-am dus să văd unul dintre hiturile lui Andrew Lloyd Webber, Phantom of the Opera/ Fantoma de la Operă, la His Majesty’s Theatre, proprietatea trustului Delfont Mackintosh Theatres, una dintre cele opt (imaginați-vă cum ar fi să ai în proprietate atâtea clădiri, să le administrezi!).
Legătura dintre artiști și public
Sir Cameron Anthony Mackintosh a început să lucreze ca producător în 1967 și, în relativ scurt timp, a devenit un reper al meseriei, recunoscut ca fiind cel mai important realizator din istoria mondială a teatrului muzical. E un talent pe care și l-a descoperit și l-a cultivat de-a lungul timpului. Cariera sa e un exemplu despre cum arta autentică poate deveni o afacere profitabilă. Businessul actual e din 1991, în parteneriat cu impresarul Bernard Delfont, tandemul dovedindu-se invincibil.
Lor li se datorează cele mai mari succese de gen: Les Misérables, The Phantom of the Opera, Mary Poppins, Oliver!, Miss Saigon, Cats. Pe care le-au exportat în întreaga lume, extinzându-se acolo unde identificau un posibil interes, o piață culturală primitoare.
„O experiență teatrală memorabilă“ și-au propus de la început Delfont Mackintosh și asta oferă pentru cei peste 9.300 de spectatori care participă seară de seară la reprezentațiile din programul teatrelor lor. Ideea lor a fost poziționarea ca intermediari care fac legătura dintre artiști și public. Ca profesioniști care să optimizeze această întâlnire ce definește arta spectacolului. Să anticipeze așteptări, să ofere seri de ținut minte și de povestit despre, iar printr-o extraordinară mașinărie de promovare să ducă vestea valorii de top a ceea ce se livrează la rampă.
Arhitectura teatrului His Majesty’s Theatre e prima care impresionează. Incinta de patrimoniu foarte bine conservată, parcă a fost construită ieri, e perfectă pentru povestea misterioasă a enigmaticului personaj de început de secol XX al lui Gaston Leroux. Megaproducția la care am asistat e o refacere din 2021 a versiunii inițiale (1986).
Iată câteva cifre elocvente pentru grandoarea punerii în scenă: peste 100 de artiști și tehnicieni implicați; machiajul Fantomei durează 2 ore, iar pentru a suplimenta auditiv ubicuitatea prezenței lui, sunt folosite 258 de boxe surround; 370 de costume; 22 de scene; 180 de lumânări; 2.080 m de material textil pentru cortinele scenografiei, din care 750 m sunt pictați; candelabrul (o replica a celui de la Opera pariziană) are o înălțime de 3 m și 15.000 de elemente care imită cristalul. Căderea controlată a acestuia peste o parte a stalului e, incontestabil, cea mai spectaculoasă. Cei care nu cunosc libretul trăiesc spaima de-adevăratelea.
Iluzia e controlată
Montarea modelează toate dimensiunile scenei, recreând senzații unice datorate perspectivei și a felului în care sunt folosite ca să sporească efectele.
Sunt toate efecte de tip clasic (inclusiv magie, la final, când Fantoma dispare sub privirile generale) care solicită inventivitate sceno-tehnică și multă, multă precizie. Cortinele din opera care e recreată sub ochii noștri (Andrew Lloyd Weber a recurs, pentru verosimilitate, la arii din trei opere) maschează ori dezvăluie, ascund ori arată, jucându-se subtil cu ceea ce regizorii doresc sau nu să ne arate. Iluzia e controlată, misterul e întreținut, impactul emoțional e irezistibil.
În câteva secunde, trecem din fața scenei în spatele ei; la fel de rapid suntem coborâți în subterane, unde protagoniștii vâslesc pe luciul unei ape imaginare și, totuși, atât de reală; în alt tablou, urcăm cu soliștii pe acoperișul Operei pariziene; oglinzile care dau senzația de reflectare, sunt și porți către lumi tăinuite.
Apropo de recursul la oglinzi, intrarea în atmosferă începe încă din foaier, unde o oglindă aparent banală, în care îți aranjezi o șuviță rebelă, evidențiază un abur prevestitor, apoi imaginea Fantomei ți se alătură miraculos, tulburându-te încă înainte de-a începe reprezentația! Capacitatea de a amăgi este maximală.
Referințe subtile
Monumental (o statuie ecvestră în mărime naturală, printre altele), dar și atenția la detalii (franjurii faldurilor imense, accesoriile costumelor etc.), o dinamică ținută riguros sub control, turnanta, podul, trapa, arlechinii mobili, practic orice componentă a spațiului scenic e integrată eficient estetic.
Pe parcurs sunt și referințe subtile la rostul producătorului, al cronicilor ca feedback de suport al succesului ori al ratării, la atmosfera de culise din orice instituție de spectacole, cu orgoliile, răutățile, micile cabale etc., cum e la repetiții, cât de mult contează meritocrația domeniului, cât de dificil e drumul spre glorie, ce impedimente îl pot obstrucționa.
Fantoma de la Operă e o hipermetaforă despre valorile artei, ale variantei sale muzicale culte, ale divertismentului elevat.
Închei cu partea muzicală. E perla din coroana acestui spectacol longeviv de la His Majesty’s Theatre, replicat și cinematografic. Voci impecabile dublate de talent actoricesc, omogenitate și, firește, ca la orice creație iconică, hituri care punctează conflictul – The Music of The Night și The Point of No Return, pe care le fredonezi și după ce te reintegrezi în tumultul stradal londonez.