Primul poate fi observat de toata lumea, chiar si la simpla rasfoire a cartii. Simona Sora scrie cu desavirsita eleganta, fundamentindu-si demersul analitic pe o eruditie (a surselor primare si secundare) aproape inhibitorie pentru specialisti. In sfirsit, cel de-al doilea se leaga de o anumita tehnica exegetica, pe care doar lectorii familiarizati cu evolutia gindirii critice in lumea apuseana, din ultimii zece-douazeci de ani, au cum sa o sesizeze. Ca unul care am petrecut (prea) multa vreme citind o astfel de critica si ajungind, volens-nolens, la o instrainare fata de metodologiile hermeneutice autohtone, am reusit sa constat (cu bucurie) faptul ca Simona Sora enunta si, ulterior, construieste interpretativ o teza culturala in acord cu standardele academice cele mai riguroase ale spatiului apusean actual. Autoarea are capacitatea de a iesi din impresionismul nostru traditional (degraba varsatoriu de singe…”vinovat” de educatie occidentala, creator obsesional al unor siruri de „monografii”, „portrete”, „istorii ale literaturii” etc.) si, concomitent, pe aceea de a intra in zona de subtilitate a fenomenalitatii estetice, acolo unde detaliile fine si ramificatiile microscopice stabilesc masura reala a artei si, in speta, a literaritatii.
Simona Sora isi propune sa defineasca intimitatea literara
Tema propriu-zisa a volumului – intimitatea si corpul in literatura – suna indeajuns de convingator pentru a sustine ipoteza. Totusi, vorbim aici despre mult mai mult decit o simpla alegere inspirata a subiectului. Simona Sora isi propune sa defineasca, ultimativ, intimitatea literara (radiografiata in „materialitatea”, in „corporalitatea” sa esentiala si, totodata, exprimata in variante „psihologice”: una imaginara, a scriitorului, si alta lecturativa, a cititorului), dar nu se opreste la acest nivel. Ea isi proiecteaza teoria pe modele epice romanesti – cel „modern” (articulat in jurul anului de referinta 1933, momentul „de aur” al romanului interbelic) si cel „postmodern”, (conturat in jurul anului de referinta 1989, momentul de refacere a spiritualitatii nationale, dupa fractura comunista). „Intimitatea” in sine comporta, inainte de toate, niste nuantari conceptuale. „Avatarurile” filosofice ale notiunii sint multiple si ar trebui, probabil, un tom intreg numai pentru a le enumera. Din imensa lista, autoarea accepta, in principiu, doua mari tipuri cumva distincte, desi, la limita, complementare: intimitatea ontologica (fiintiala, ipostasica, personala) si intimitatea artistica (literara, intelectuala, „creatoare” cum ar veni). Prima se suprapune, de regula, cu „regasirea sinelui”, cu „crizele existentiale” (e un „rezultat” al lor), cu redescoperirea „valorilor personale”, relevind un caracter simbolic, adesea abisal. Cea de-a doua – duala ea insasi, cum spuneam deja, implicind un act al creatiei (prin imaginar) si unul al receptarii (prin lectura) – are „materialitate” asa-zicind, dezvaluie un „corp” semiotic (id est textual), jucind rol de mecanism cultural. Liantul lor (in fond, liantul multitudinilor de masti ale intimitatii) este autenticitatea. In „miezul” intimitatii – fie ea ontologica ori artistica –, eul devine genuin, experimentindu-si dimensiunea originala, nemistificata, primordiala.
Pornind de la aceasta prezumtie, cred ca partea (teoretica) din volum, dedicata de Simona Sora psihanalizei si, cu precadere, lui Freud, ramine extrem de utila in asumarea unui concept solid al intimitatii. Se stie ca faimosul vienez – fondator al „psihologiei analitice” – a impartit psihicul uman, la inceputul secolului XX (dupa o lunga perioada de suprematie ideologica a dichotomiei traditionale „trup/suflet”, suprematie ce merge de la filosofii greci, pina la romanticii germani si britanici), in trei segmente: Eu, Supra-Eu si Se (in limba romana). Eul reprezinta „realitatea”, Supra-Eul „constiinta morala”, in timp ce Se-ul ajunge o expresie simbolica a „subliminalului” (subconstiinta, clarobscurul genetic/ereditar, indefinitul – insasi categoria lingvistica „Se”, in romana, „Ca”, in franceza, „Id” in latina, preluat ca atare si in engleza, „Es”, in germana, „Ello”, in spaniola, sugereaza componenta inefabila a fenomenului). Supra-Eul ne invata ceea ce ar trebui sa fim, pe cind Eul descrie ceea ce am vrea sa fim. In mod ironic, Se-ul ne spune ce ori cine sintem cu adevarat. „El” (acest lucru fara nume, id-ul fiintei) capata astfel valoare de intim (dimensiunea noastra intrinseca, autentica), in timp ce constiinta (Eul) si supra-constiinta (Supra-Eul) functioneaza ca sugestii ale extimului (structurile externe ale personalitatii, disimularile fiintei, factorii de reprimare/sublimare a sinelui genuin). Afirma, pe buna dreptate, Simona Sora ca „eul ideal este proiectat de Se-ul pulsional” (p.19). Investigarea intimitatii (ontologice sau artistice) nu se poate finaliza decit prin anamneza subconstiintei, adica prin parcurgerea unui excurs psihanalitic complet. Multi sustin ca ordinea se naste din haos ori ca ea se constituie macar luindu-si ca reper haosul. Tot asa atunci, prin reductie, putem crede ca ordinea/autenticitatea constiintei/eului irumpe din dezordinea/haosul subconstiintei (Se-ului).
Autoarea cauta ordinea lucrurilor
Simona Sora cauta (si, in final, gaseste!) ordinea lucrurilor in cele doua modele culturale amintite (modern si postmodern), radiografiind, cu un instrumentar critic sofisticat, o „corporalitate”/”intimitate” a prozei interbelice si, respectiv, postdecembriste. Aici autoarea face o distinctie metodologica de finete, absolut necesara. In privinta corpului, exista prejudecata (vezi metafora „corpului neindoielnic” din structuralismul lui Roland Barthes) ca ar fi „obiectiv”, „concret”, delimitat cu precizie si claritate. De fapt, si el este supus reprezentarilor, simbolisticilor si interpretarilor, depinzind esential de ideile unei epoci, culturi sau mode. Sufletul (desi idealizat in istoria culturii, fiind vazut ca „sens” si „motor” al trupului, de la Socrate, pina la clasicii germani) creeaza si mai multe controverse de hermeneutica, manifestindu-se exclusiv pe palierul speculatiilor filosofice. Prin urmare, pentru o „obiectivare” a celor doua notiuni (si chiar a legaturii lor binare), filosofia moderna a propus o viziune epistemologica mai organica. Nietzsche constata – intr-o anticipare a postmodernitatii – ca, neindoios, „corpul este sufletul”, in timp ce fenomenologi precum Husserl si Merleau-Ponty au explicat corporalitatea ca pe o „forma de constiinta”, un „spatiu al interpretarii”, al „asezarii in perspectiva”, al „receptarii realitatii”. Din unghiul acestei opozitii (modernitatea: „sufletul e corpul”/postmodernitatea: „corpul e sufletul”, p.275), autoarea se apleaca, cu o placere analitica evidenta, asupra romanului interbelic (H. Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Eliade, Ibraileanu, Rebreanu, Calinescu, Holban, Blecher, Sebastian) si a celui optzecist/nouazecist (Nedelciu, Adriana Babeti, Mihaies, Otoiu, Craciun, Simona Popescu, Cartarescu). Stereotipurile culturale moderne sacrifica intotdeauna corpul in favoarea sufletului (depozitar al sinelui), in timp ce postmodernitatea, beneficiara unei infrastructuri mentalitare de „hiperintimitate” (p. 199), inverseaza raportul (de notat aici buna lectura pe care autoarea o face studiilor de neurologie semnate de americanul Damasio – convins, pe baza datelor stiintifice, ca sinele si sufletul nu se deterioreaza nici macar in conditiile de degradare majora a corporalitatii!).
In incheiere, sint obligat sa observ ca volumul Simonei Sora da forma si culoare unui din ce in ce mai vizibil trup al criticii (noi) romanesti. Fie ca-l privesti de aproape, fie ca-l vezi de la distanta, nu ai cum sa-i ratezi liniile placute, care incep sa aminteasca – tot mai mult – de armoniile vechilor sculpturi clasice.