Cred ca sinuciderea inseamna negarea vietii la un nivel personal. La limita, se poate spune ca a te sinucide inseamna ca nu ai reusit ceea ce altii reusesc.
Nu cred in sinuciderea filosofica, cred ca oamenii se sinucid atunci cind pur si simplu nu mai rezista necazurilor vietii, sau cind esueaza lamentabil in proiecte care pentru ei insemnau sensul vietii (vezi sinuciderile politice, militare). Un scriitor care nu scrie, dar isi doreste sa scrie poate sfirsi prin a se sinucide. Numai ca la un scriitor, momentul esecului nu se va putea sti niciodata cu precizie. Nu cred in logica dusa pina la moarte, dar cred ca te poate roade ceva pe dinauntru, te poate chinui intr-un asemenea hal incit vine un moment in care iti spui gata, trebuie sa se termine si atunci faci gestul decisiv. Precum Pavese: nu voi mai scrie.
Multi s-au intrebat de ce nu s-a sinucis Cioran. Scriitorul recunoaste la un moment dat ca „obsesia pe care o aveam asinucidereath s-a dezumflat considerabil. Ceea ce dovedeste ca nu e chiar atit de rau sa fii scriitor”. Este scrisul, in acest caz, o vindecare, prin epuizarea subiectului?
Cioran a vazut sinuciderea ca pe o alternativa viabila. Numai ca el reusea sa scrie, si inca foarte bine, ceea ce in mod cert l-a mentinut in viata. A epuizat subiectul pe hirtie, l-a dus acolo unde putea sa-l domine: pe dreptunghiul alb al hirtiei, care din angoasant poate deveni prietenos. Cioran a consumat sinuciderea la nivel filosofic, nu cred ca a resimtit vreodata sinuciderea la nivel epidermic. Sigur ca nu e atit de rau sa fii scriitor, dar asta nu inseamna altceva decit ca nu e atit de rau sa fii farmacist, ori gimnast, sau miner. Cert e ca sinuciderea nu are nici o vraja, si cred ca dintre doua rele trebuie aleasa intotdeauna cea mai putin rea.
Citim in Decalogul perfectului povestitor, de Horacio Quiroga, urmatoarea propozitie: „O povestire e un roman fara zgura”. Si romanul?
Romanul ar trebui sa fie mai multe povestiri perfect legate, fara zgura intre ele. De obicei, zgura din romane apare tocmai acolo: la incheieturi. Schiopatatul in literatura e foarte deranjant, nu se poate trece cu vederea si nu se poate trata. Niciodata zgura nu tine de subiectul ales, intotdeauna tine de maniera in care stii sa scrii despre acel subiect, iar aceasta stiinta a scrisului o ai sau nu o ai. Daca nu o ai, nu iti vei da seama care e zgura. Tot mai multi scriitori (Roberto Bolano printre contemporani) au ajuns sa spuna ca adevaratele carti mari de poezie ale secolului trecut sint citeva carti de proza: Ulise si Finnegan’s wake ale lui James Joyce, In cautarea timpului pierdut a lui Marcel Proust, cartile lui Samuel Beckett. A scrie un roman fara zgura e la fel de greu ca a scrie o carte de poeme fara nici un poem slab. In toata literatura sint citiva care au reusit o atare performanta. Restul incercam si noi, ne chinuim, ne mai ungem incheieturile…