Chiar dacă probabil am mai ascultat piese de-ale lor și înainte, am rezervat un loc trupei Idles în memoria mea muzicală abia în 2022, când i-am văzut în concert la Primavera Sound.
De fapt, nici măcar nu eram hotărât că vreau să rămân să-i ascult, însă eram atât de obosit de la ore întregi de stat în picioare în fața diverselor scene, încât m-am bucurat că am găsit un loc jos în amfiteatrul în care urmau ei să cânte. Inițial voiam să merg spre scena principală, dar după ce am auzit trupa din Bristol live, am rămas țintuit, magnetizat, subjugat de vocea lui Joe Talbot și ritmurile brute, agresive, care se propagau fără întrerupere dinspre tobe, chitare și bas prin boxe și înlănțuiau mulțimea aflată într-un soi de delir contaminat de râurile de testosteron care se revărsau dinspre scenă. A fost, fără îndoială, cel mai bun concert din acel an și unul dintre cele mai tari din sutele la care am asistat până acum.
Sunt trupe ale căror albume îți plac, dar te dezamăgesc în concert; sunt și artiști extraordinari live, și cu ale căror materiale discografice nu rezonezi la fel de puternic. Dintre cei prezenți recent în Iași, așa am simțit cu La Chica: live m-a captivat, albumele mi-a fost greu să le ascult cap-coadă fără să dau skip unor piese.
Cu Idles e pe la mijloc: orice urlet de pe album, orice sonoritate, oricât de bine înregistrată ar fi, nu poate egala cum s-a auzit și ce am simțit la acel concert. De aceea, în ultimii doi ani n-am ocolit piesele lor, dar nici n-au devenit favorite în playlisturile mele (dacă e să dau crezare Spotify, care îmi furnizează la finalul anului un top 100 al celor mai ascultate cântece de pe platformă).
De când s-a format, din 2009, Idles a avut nevoie de 8 ani până la debutul cu Brutalism, un disc pe care Talbot deplânge cu furie moartea mamei sale și confuzia societății post-Brexit. Albumul a fost bine primit de critică, la fel ca Joy as an Act of Resistance, apărut doar un an mai târziu, care le-a adus membrilor și premiul pentru Best British Breakthrough. Ultra Mono (2020) a câștigat premiul Libera pentru cel mai bun album punk, din partea Asociației Americane a Muzicii Independente (A2IM). Crawler (2021) a primit cea mai mare notă acordată până atunci trupei pe site-ul Pitchfork, care le-a adus și primele nominalizări Grammy.
După patru albume lansate rapid, în doar cinci ani, care nu au avut parte de schimbări majore de stil, Idles a așteptat încă trei ani pentru un nou material, intitulat Tangk (un fel de tanc pronunțat în modul în care membrii formației își imaginează sunetul chitarelor lor). Single-ul Dancer, lansat în 2023, a mărit nivelul de anticipare, deoarece arpegiul de coarde din deschidere amintește de piesele disco de pe vremuri, iar la refren se aud vocile lui James Murphy și Nancy Whang de la LCD Soundsystem.
Pe 16 februarie 2024, lansarea Tangk a produs un cutremur în comunitatea de fani Idles: unii l-au declarat cel mai bun și inovativ material de până atunci, alții l-au dezavuat și respins ca pe o trădare a stilului cu care îi obișnuise. Schimbarea, măcar la nivel de intenție a versurilor, era deja vizibilă de la Crawler, un album unde mesajele punk au lăsat suficient loc și altora mai personale. Talbot a și declarat că el nu consideră muzica Idles ca fiind post-punk, în ciuda unora dintre cântece care au un sound pe care l-a caracterizat drept „motorik“ (un beat 4/4 asociat trupelor krautrock). Tangk a apărut după ce vocalistul, între timp căsătorit, tată de fată, divorțat și apoi intrat într-o nouă relație, a citit All About Love de bell hooks. Cuvântul love apare de 29 de ori pe versurile celor 11 piese ale albumului, deși Talbot are obiceiul să nu scrie nimic înainte și se bazează doar pe spontaneitatea improvizațiilor din studio. În loc de urletele care l-au făcut celebru, sunt câteva cântece de dragoste unde vocea sa sună aproape cald, sentimental (A Gospel, Grace, Monolith).
De altfel, pentru clipul de promovare Grace a folosit un deepfake cu Chris Martin din celebrul videoclip al piesei Yellow. Martin nu doar că nu a avut nimic împotrivă, ci a și fost de acord să-i fie filmată gura în timp ce cântă versurile scrise de Talbot pentru a face mai ușoară procesarea de către inteligența artificială (care a folosit milioane de iterații pentru a ajunge la o variantă realistă).
Un alt motiv pentru care Tangk diferă mult de celelalte discuri este colaborarea cu producătorii Nigel Godrich (care a lucrat, printre alții, cu Radiohead, The Smile, Beck) și Kenny Beats (Denzel Curry, Vince Staples, Benee). Chitaristul Idles Mark Bowen, al treilea producător, a zis că Godrich l-a învățat cum să folosească mai creativ loop-uri, distors și ecou pentru a realiza noi texturi, ușor de identificat în cel mai complex, bogat și procesat material de până acum.
Păstrând proporțiile, Tangk este pentru Idles ceea ce Kid A a reprezentat pentru Radiohead.