Pe 26 iulie 2014, PDL a format o alianță împreună cu PNL: Alianța Creștin-Liberală (ACL). Fuziunea efectivă dintre cele două partide a avut loc pe 17 noiembrie 2014, dar ACL l-a avut drept candidat la președinția României pe vestitul primar al Sibiului, Klaus Iohannis, care între timp devenise președintele liberalilor după ce Crin Antonescu s-a retras în mod… misterios de la cârmă. Oficial, PNL nu a obținut scorul asumat de Antonescu la alegerile europarlamentare. Neoficial, și astăzi încă mai planează multe mistere legate de această retragere totală din viața politică a celui care, alături de Victor Ponta, a fondat USL, prima mare colaborare dintre „incompatibilii“ trandafiri și săgeată.
Tot anul 2014 a fost, de altfel, unul extrem de bizar în politica românească. Numai că plana o semicertitudine în aer: și anume că erau mici șanse ca Ponta să fie bătut în alegerile prezidențiale și să nu ajungă în fotoliul de la Palatul Cotroceni. Numai că, în urma înșiruirii rapide de evenimente pe zona „de dreapta“, Klaus Iohannis a devenit la finalul lui 2014 președintele României, iar astăzi se află la finalul a două mandate.
Propulsarea politică la un asemenea nivel a fostului primar al Sibiului, dom’ profesor de fizică, fusese însă cumva prevestită de o serie de alte evenimente. Fusese deja „premierul de la Grivco“, în 2009, când fusese invitat să devină prim-ministru propus de coaliția PSD-PNL-PC. Prilej cu care avusese și o întâlnire cu rău-famatul Dan Voiculescu. La Sibiu, de-a lungul anilor, se desfășurase un adevărat pelerinaj pe la Iohannis, pe unde treceau să ia lumină, adică să se lipească de imaginea sa bună, mulți lideri politici aflați pe cai mari în trecut.
Nu știm încă în mod final, anunțat și cert care sunt candidații
Totuși, cum a ajuns un personaj șters, lipsit de carismă, în postura de a fi ales peste noapte, fără să fi făcut vreodată parte ca membru, președinte al PNL și ulterior să devină președinte susținut de comasații PDL și PNL, asta nu a fost elucidat nici până azi. De votat, a fost votat masiv. Ca să nu iasă Ponta.
Suntem în 2024, la final de sezon al „Suplimentului de cultură“, care își ia obișnuita vacanță până la început de septembrie. Cu alegerile prezidențiale pe turnantă, nu știm încă în mod final, anunțat și cert care sunt candidații la cea mai înaltă funcție în stat, cel puțin nu aceia ai principalelor două partide, PSD și PNL, aflate la guvernare deja de multă vreme. Privind retrospectiv la 2014, te poți întreba dacă și ce surprize mari ar putea apărea.
Așa cum scriam și în ediția trecută, „dreapta“ nu are un candidat încă afirmat cu șanse reale. USR l-a schimbat pe Drulă cu Lasconi, care în mod cert are mai multă tracțiune în online, dar înseamnă și un șeptic jucat cu electoratul. Votanții tradiționali ai USR nu prea se pupă cu fosta vedetă PRO TV. La PNL, cu Ciucă e jale, chestiune pe care am abordat-o deja pe larg.
Deci cine e „candidatul dreptei“? Va face PNL surpriza să se debaraseze de „Dănciucă“, ajuns o vulnerabilitate cam la fel de mare precum e Biden pentru democrați (păstrând proporțiile, evident)? Și, dacă se vor debarasa, cu cine să-l înlocuiască? Cu Rareș Bogdan, să mai taie o dată pensiile speciale în 30 de zile după ce ajunge președinte? Căci pe Ilie Bolojan, poate cel mai admirat liberal din administrația publică, îl lasă liniștit la Oradea și nu e luat niciodată în calcul pentru „jocurile mari“ de la București.
Ar fi fost poate o oportunitate de pensionare bună la Cotroceni și pentru Emil Boc, primar al Clujului admirat aproape exclusiv în afara Clujului, căci pe plan local i-a cam apus steaua, după ce acum patru ani a câștigat cu 80% alegerile și acum, în 2024, abia a reușit să câștige în fața independentului Sabin Sărmaș. Că sigur se află la ultimul mandat. Sau, prin absurd, poate mergea și Mihai Chirica de la Iași, celebrul „nepot al Doinei Cornea“, așa cum s-a autointitulat, care să vină să ne propovăduiască anticorupția de la nivelul celor 6-7 (cine mai știe câte sunt) dosare penale ale sale și vreo trei trimiteri în judecată.
Întrebarea de final
Am pornit de la epopeea anului 2014 ca să înțelegem că e loc de surprize mari, aproape peste noapte, deși parcă dreapta a cam intrat în criză de timp. Pare însă că steaua lui Geoană a mai răsărit o dată, spre disperarea PSD, și mai ales a lui Ciolacu. Ar fi culmea ca PSD să dea primul președinte de țară după Ion Iliescu în persoana unui fost președinte de partid mazilit și, ulterior, chiar umilit. Care pozează azi în independent, după ce s-a plimbat pe la DNA să înapoieze ceasurile pe care i le-a făcut cadou Vanghelie, după ce s-a relaxat în jacuzzi cu Vântu și după ce a fost frate de cruce cu Voiculescu. E drept că poziția de la NATO i-a dat un pedigri de frecventabil. Dar, totuși? Geoană?
Aliniamentul de azi în cursa prezidențială ne arată și fundătura în care a ajuns politica românească. Astăză este condusă la vârf de un băiat din Buzău, fost patron de covrigărie, cu studiile făcute cam la fără frecvență, al cărui singur merit real este că a avut răbdare multă, foarte multă și a urcat toate treptele politice în tăcere, fără să deranjeze pe nimeni. Este condusă azi la vârf de un fost militar de carieră, cu doctorat plagiat (și probabil despre care nu se știe nici măcar cine i l-a scris/ plagiat și depus la comisie pentru aprobare), al cărui singur merit este că a fost singurul liberal din PNL care a înțeles că la Iohannis merge numai cu „Să trăiți!“. Altfel, un individ incapabil să lege două vorbe, și asta clar nu din cauza vârstei prea înaintate, cum e cazul lui Biden. Nicu al nostru pur și simplu e mediocru și agramat.
În rest, despre Simion și Șoșoacă nici n-are rost să mai vorbim. Par ambii puși acolo de o mână invizibilă să ducă în cel mai mare ridicol curentul suveranist. Cam asta poate scoate maxim suveranismul în România. Și asta e bine, doar că ciudat, ținând seama de ce trecut am avut noi cu Vadim Tudor.
De doamna Lasconi, am mai zis. E extraterestrul din USR care pare că va culege mai degrabă de la suveraniști voturi, poate chiar și de la pesediști și de la PNL. Studiile deja arată că e candidatul care strânge cam de peste tot. Însă insuficient pentru a ne imagina că va reuși să ajungă în turul 2. Deși, la cât de imprevizibil e acest an politic, cine știe?
Întrebarea de final, la care poate la început de septembrie vom avea un prim răspuns conturat, rămâne: mai e loc de vreo surpriză (candidat încă neanunțat) așa mare ca în 2014, când a țâșnit aproape de nicăieri Iohannis și a rămas mai apoi la Cotroceni, vreme de două mandate?