Indiferent de gusturile fiecăruia, Mike + The Mechanics rămân o trupă de referință în istoria muzicii pop-rock. Perioada lor de glorie s-a încheiat însă odată cu dispariția prematură a probabil celui mai bun vocalist dintre toți cei care s-au perindat prin formație: Paul Young (1947-2000).
Aflat încă de la început în formula care i-a dus pe Mike + The Mechanics pe culmile succesului în anii ’80 și ’90, Young și-a pus amprenta decisiv, prin interpretarea vocală, pe aproape jumătate din piesele trupei, în tandem cu Paul Carrack, care a preluat cealaltă jumătate.
Primul album, intitulat chiar Mike + The Mechanics (1985), a făcut excepție de la această regulă, aducând în prim plan un al treilea vocalist, deloc de neglijat, John Kirby, ba chiar și un al patrulea, dacă e să luăm în calcul intervențiile vocale mercuryene (da, mă refer la Freddie) ale lui Gene Stashuck de pe excelenta A Call to Arms – o piesă gândită inițial de Mike Rutherford împreună cu colegii din Genesis, Phil Collins și Tony Banks, însă abandonată ulterior, în mod inexplicabil, de ultimii doi.
Young va rămâne plusul de calitate
Cred că nu mă înșel dacă spun că cel mai bun material scos de Mike + The Mechanics e de fapt acest album de debut. Două din cele trei single-uri extrase de pe disc îl au la voce, nu întâmplător, pe Paul Young: All I Need Is a Miracle și Taken In.
Pe următoarele albume, Paul Carrack va câștiga teren, implicându-se, mult mai mult decât celălalt Paul, și în procesul de scriere a pieselor, însă Young va rămâne, în opinia mea, plusul de calitate care a făcut din Mike + The Mechanics mai mult decât un side project al unui muzician celebru. Prin asta nu vreau să spun că după dispariția lui Paul Young trupa nu și-a mai regăsit doza necesară de calitate pentru a se ridica deasupra mediocrității pop-rockului din secolul XXI: Andrew Roachford e un vocalist și un compozitor excelent, dovadă stă albumul scos de „mecanici“ în 2017, Let Me Fly, unde piesele în care el e implicat (ca lead vocals și coautor) sunt mult peste celelalte.
Din cele afirmate mai sus rezultă că nu sunt un mare admirator al lui Paul Carrack, de aici și frustrarea că, pe ultimul album înregistrat de Young cu Mike + The Mechanics, acesta din urmă cântă pe doar cinci piese, Carrack preluând rolul de vocalist principal în cazul celorlalte opt. Titlul discului e incert: unii spun c-ar fi M6 (fiind al șaselea material discografic al trupei cu tot cu compilația Hits), alții spun c-ar fi, simplu, Mike & The Mechanics, deci cu „&“ în loc de clasicul „+“.
Înfrățiri artistice
De dragul lui Paul Young aș merge pe a doua variantă, căci în felul acesta, făcând referire la albumul de debut amintit mai sus, discul Mike & The Mechanics închide un ciclu în care recele și matematicul „+“ a cedat, într-un final, mult mai umanului și esteticului „&“ – un alt fel de a spune că o colaborare profesională a devenit, în sfârșit, o trupă.
Pe 15 iulie 2000, într-o sâmbătă seară, la un an și câteva săptămâni de la lansarea CD-ului în discuție, soarta avea să răspundă acestei înfrățiri artistice, ca de obicei, cu ironie – una pe cât de amară, pe atât de fulgerătoare: atac de cord.
Albumul din 1999, fără să se ridice la nivelul omonimului său din 1985, este totuși unul din cele mai bune materiale Mike + The Mechanics, lăsând în umbră atât discul anterior, Beggar on a Beach of Gold, cât și Rewired, cel care i-a urmat (doar cu Paul Carrack la voce). În pofida frustrării amintite mai sus, trebuie să recunosc că nu toate piesele de pe M6 pe care Carrack apare ca solist/ coautor sunt lipsite de strălucire: What Will You Do, cu ritmul ei alert (atipic pentru compozițiile Carrack – ah, dar stai, piesa e semnată Robertson/ Rutherford) e destul de catchy, iar refrenul track-ului Open Up (semnat de data asta Carrack/ Rutherford) pare a fi desprins de pe un album Don Henley din anii ’80, transformând o piesă cu un început nepromițător într-o baladă emoționantă.
Aceiași autori încearcă să recreeze aceeași stare pe If Only, însă ulciorul nu merge de două ori la apă. Carrack cosemnează și două piese pe care Paul Young e responsabil de lead vocals, de altfel singurele compoziții de pe album care îl au drept coautor pe regretatul solist (împreună cu Mike Rutherford, ca de obicei): Ordinary Girl și Always Listen to Your Heart, prima fiind tributară, fără îndoială, celor de la The Beatles.
Dintre piesele interpretate de Paul Young una se remarcă în mod special, nu doar prin tehnica vocală, ci și prin orchestrația (atipică „mecanicilor“) semnată de Simon Hale (colaborator al celor de la The Beautiful South și Jamiroquai): When I Get Over You.
Avea să afle misterele bolții cerești mai devreme
Nici nu mai știu de câte ori am pus pe repeat piesa asta: un ritm năucitor punctat perfect de viorile lui Hale, presărat cu efecte sonore futuriste care, paradoxal, nu se contrazic deloc cu instrumentele clasice – cum ar fi violoncelul de pe fundal care se tânguiește sublim atunci când Young cântă: „Did somebody teach you how to lie/ And take what you’re feeling from your eyes/ It’s a sad disguise/ Take it off and say goodbye“.
Discul se încheie cu o altă piesă interpretată de Paul Young: Look Across at Dreamland. Ca și cum astrele ar fi hotărât să-i dea ocazia să-și ia rămas bun fără ca el să știe încă de ce, solistul britanic ne poartă aicim cu vocea sa caldă, printr-o reverie despre ceruri și despre oglindirea acestora în apele Pământului: „Look up to the heavens/ Can you see the stars?[…]/ Gaze upon the water/ Can you see the truth?/ You know it’s here/ But don’t know if it’s you“.
Avea să fie el și avea să afle misterele bolții cerești mai devreme decât ne-am fi așteptat – sau poate că misterul cel mai mare e de fapt cel de aici, dintre noi: „Look up to the heavens/ That’s the mystery/ It’s up there, it’s here/ With you and me“.
(articol apărut într-o primă formă în revista „Sunete“, nr. 2/ 2019)
Galerie foto
