Anume Traian Basescu. Care a fost/este in toate cele pamintesti si nepamintesti. Omul din spatele furtunii, jucatorul care, in patru ani si mai bine, pare a nu se fi prins inca de faptul ca nimeni nu mai vrea sa se joace cu el. Ca e singurul activ in acest joc pe care l-a inventat.
Norocul de jucator al lui Traian Basescu este faptul ca jucariile pe care-a pus mina sint pretioase si rivnite de toti. Asa se face ca acolo, sus, pe la palatele politice, spectacolul pe care-l privim cu totii poate fi asemanat intrucitva cu unul intilnit prin camerele unor gradinite de copii. Traienel, copilul rasfatat, s-a inconjurat de mai toate jucariile, iar ceilalti copii privesc cu jind si, din cind in cind, se apropie. Traienel, copilul rasfatat, desi e mare jucator, ii lasa sa se joace un pic, apoi ii plesneste peste miini. Iar ei rezista cit rezista, dupa care se retrag, pentru ca altceva nu pot face. Si de-acolo, retrasi, il injura printre dinti si-l privesc pe Traienel, copilul rasfatat, cum isi construieste castele din cuburi, de unul singur, cintind fericit un cintecel vesel. Apoi altii se apropie, pun mina pe jucarii, iar Traienel, copilul rasfatat, ii lasa si pe ei sa se bucure putin, dupa care, fireste, ii plesneste peste mina.
Cam la asta s-ar reduce povestea noastra banala. Problema apare cind avem revelatia, citi dintre noi o mai avem, ca jucariile lui Traian Basescu, presedintele Romaniei, nu seamana intru totul cu jucariile lui Traienel, copilul rasfatat. Pentru ca jucariile presedintelui tarii sint institutii ale statului, iar prin controlul pe care-l exercita asupra lor, nu stiu cum se face, dar devenim cu totii niste jucarii in miinile lui. Sigur ca, de-a lungul vremii, ne-am obisnuit sa fim manipulati de multi politicieni, sa fim folositi pentru propriile lor amuzamente si apoi sa fim aruncati, vreme de citiva ani, in colturile camerelor. Ne-am obisnuit, ne-am resemnat cu situatia asta, ne pacalim din cind in cind cu ideea ca vom deveni iar activi, iar interesanti in perioadele electorale. Ceea ce se intimpla insa in ultima vreme, cind Traian Basescu are cele mai multe sanse, in fine, sa-si subordoneze intreg statul roman, intreaga putere cu cele trei laturi ale ei, legislativa, executiva si judecatoreasca, nu mai suporta comparatia cu gradinita de copii. Nici macar cu casa de nebuni. Ceea ce se intimpla acum seamana cu visul de aur al altui presedinte roman, Ion Iliescu, anume democratia originala.
Situatia in care am ajuns noi, jucariile, in momentul de fata este ironica, dar si dramatica in acelasi timp. Pentru ca singura speranta impotriva acestui autoritarism la care aspira presedintele este un partid care a introdus practic pe piata politica romaneasca ideea democratiei originale. E vorba de PSD, fireste. Un PSD care, aflat acolo, linga presedinte, poate face o opozitie in cadrul puterii in numele democratiei reale. Dar e greu de prevazut, astazi, daca acest partid, putind sa faca asta, va si dori in cele din urma s-o faca. Zilele trecute PSD a reactionat firesc la jocurile presedintelui facute prin instrumentul numit Gabriel Oprea si i-a retras sprijinul ministrului. Dar si PSD-ul e compus din politicieni. Care jinduiesc la rindu-le la o farima de putere. E de vazut daca, pe viitor, de dragul acestei puteri mici, care insa le va fi suficienta deocamdata pentru a-si acoperi nevoile, politicienii din PSD nu vor accepta compromisuri mari.
Ne-am tot gindit vreme de patru ani ce inseamna presedinte-jucator. Ne-am inchipuit ca ideea e bine reprezentata de sicanele la adresa guvernului liberal. Cred insa ca ne-am inchipuit gresit. Abia de-acum avem sansa sa-l descoperim pe adevaratul jucator. Cu jucarii noi, de ultima generatie, in jurul lui, Traian Basescu incepe sa se simta ceea ce visa sa se simta. Mai avem putin de asteptat. Curind, vom avea alegeri prezidentiale. Daca poporul isi va indeplini rolul de jucarie pe care i l-a pregatit presedintele, dupa aceste alegeri vom intelege mai bine conceptul. Pina atunci, sa asteptam cuminti in colturile noastre.