Emil Brumaru: Dar fetitele se pricep deja la barbile albastrii ale barbatilor rasi proaspat? Ele zboara calare pe libelule si fluturi, doar se stie...
V.D.N.: Nu se pricep, dar pricep! E complicat de simplu.
E.B.: Bine ca pricep macar, desi nu se pricep, cum zici…!!! Dar eu cred ca se si pricep cumva, din instinct… Care la Fetite e doldora de nuante, de ciudatenii…
V.D.N.: Instinctul, da, asta le face sa priceapa, fara ca ele sa se priceapa citusi de putin. O culoare, un miros, un sunet, un gest, fetitele stiu sa le descifreze in micile laboratoare portabile. Dar nu o fac – nu, inca nu fac analize (de analizat se imbolnavesc mai tirziu!). In copilarie rezultatul vine de la sine: ochi mari, un oftat discret, o amintire ca o amprenta subtila pe un geam aburit. Si ne amintim peste ani, asa, ca si cu barba lui Gagarin. Baieteii?
E.B.: Baieteii sint fascinati de misterele alcatuirii femeilor… Le pindesc… Gasesc intr-o zi, in „closetul familiei”, un valatuc de vata insingerata, de un rosu strident… Nu stiu ce inseamna… Baieteii miroase tot, duc la nas si se gindesc: ce o fi cu izul acela? Baieteii au uneori intimplari de basm, cind, deodata, li se prezinta ca pe tava, intr-o vizita, de catre o femeie adormita neglijent, intr-o camera mai dosita, li se „arata” clar misterul… Atunci ei observa ciudatenii proprii, in premiera…
V.D.N.: Baieteii probabil se bucura. Dar fetitele se sperie. Ce-i drept, fetitelor li se arata misterele ca niste animale salbatice, de prada, cam pe neasteptate si cam agresiv, si se mai aud si soapte de neinteles, chemari obraznice care o sa le bintuie, ca femei, si zeci de ani mai tirziu. Un trup care doarme este, desigur, de preferat, e un fel de animal blind, supus, aproape oferit.
E.B.: Observ ca baietelul s-a emotionat, scrie cu greseli… Nici acum nu stie precis daca doamna aceea dormea… sau doar se prefacea ca doarme… Ei, dinsii se joaca, sint soldatei, au sabioare curbe, cu canafuri rosii, sabioare cu care taie aerul viteji… Pina ii striga mama lor si-i cheama acasa, la mincare…
V.D.N.: Iar mamele baietilor mi se pare ca sint mai dulci, isi pastreaza feminitatea timp indelungat… Probabil nu se simt amenintate, nu-s alte femei in devenire pe linga ele, nu apar sinisori mici care impung aerul, ci sabioare de viteji, iar feminitatea lor nu are decit de cistigat.
E.B.: Da, mamele baieteilor sint mai avantajate, nu le concureaza fetite nerusinat de fragede… Dimpotriva, maica-mea, tin minte, ma alinta mereu cu „barbatelul meu”… si se topea de dragoste…
V.D.N.: …si mai ales acele mamici care au un singur „barbatel”. Foarte frumos, un rasfat care dospeste de dragoste. Ce scandalos ar fi interpretat insa un tata care si-ar rasfata unica fetita cu „femeiusca mea”!
E.B.: Stiu eu? E de trait si de vazut… Nu ma pot hazarda in presupuneri… Oricum, perioada aceea in care mama a inteles ca-mi poate zice „barbatelul meu” a fost una din cele mai fericite si pline de impresii inedite. Aveam vreo 7-8 ani, eram la Belcesti, descopeream lucruri uluitoare, ajutat si de incomparabila Profira, servitoarea atotcunoscatoare, cea atit de darnica in informatii scandaloase, uneori exemplificate chiar pe propria-i anatomie de 18 ani…